NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Eu mă bucuram pentru el pentru că merita să aibă o soartă mai bună;
avea un suflet de aur şi adesea împărţea ţigara cu mine sau îmi dădea bani sub
formă de împrumut şi apoi nu mi-i mai primea: “Lasă, Mihaly, îmi zicea, că
tu cu detenţia ta ai parale mai puţine, ai şi tu copiii ăia să-i îmbraci şi să-i
încalţi!” şi am plecat la lucru într-o dimineaţă, luasem maşina doi barat de la
staţia teatrului să ajung mai repede. Cineva în maşină, foarte afectat, povestea
ceva. Pe lângă el se strânsese aproape toată lumea din maşină şi -l asculta cu
mare atenţie: “şi nu l-a depistat nimeni?”- întrebă un pasager. “Cine să-l
depisteze, domne, că n-are nici-un act la el!”- răspunse cel care povestea.
“Păi…să vedeţi, reluă ăla, mergeam de dimineaţă, acum, spre staţia de
autobuz, coboram de la autogară spre strada Târgului, când acolo, oameni
strânşi la un loc, priveau jos, în stradă, la ceva; mă duc şi eu să văd ce e şi
când colo, ce văd? un om căzut acolo în sânge, se zbătea ca un pui de găină
când îi iai gâtul, unii povesteau că-l văzuseră-n autogară, punea mâna la piept
şi repeta mereu: parcă nu mai am aer, domnule! simt că m-astup, era domn
bine, cu cravată şi costum nou pe el…” Alţii de lângă el: “Lasă-l, domne-n
pace c-o fi vreun beţiv de la bufetul autogării!” “şi stând noi aşa, reluă
povestitorul, a venit salvarea şi l-a luat…” “şi ce-a făcut cu el?”- întrebă o
femeie foarte afectată care ascultase această tristă întâmplare. “Ce să facă? L-
au dus la spital…”
Când am ajuns la lucru, am auzit vestea tristă: persoana aceea de acolo
era domnul inginer Ionescu, până la spital murise! L-au dus la morgă şi
întâmplător a dat de el frate-său, doctorul, care lucrează la spitalul judeţean.
,În ziua aceea n-am mai lucrat, am colectat bani de la muncitori şi m-
am dus şi i-am cumpărat o coroană şi-am plecat acasă la el. Nu mai puteam să
rezist emoţiei, nu-mi imaginam niciodată să-l văd pe acest om mort, avea
atâta încredere în viaţă, în acţiunile lui, în proiectele lui de viitor.
Acasă am găsit-o pe soţia lui, Silvia, îmbrăcată în doliu, m-a
întâmpinat tristă la poartă: “Dumneta eşti Mihaly?” “Da, doamnă, eu sunt!”
“Ultimele săptămâni numai de dumneata mi-a vorbit!” “Păi vă îpăcaseţi?”-
îndrăznesc eu s-o întreb. “Bineînţeles, îmi răspunde ea trist, niciodată în viaţa
mea n-am fost aşa de fericită ca în aceste două sîptămâni! Nu ştia cum să se
mai poarte cu mine…”- încheie ea, ştergându-şi lacrimile. “şi cum s-a
întâmplat, doamnă?” “Congestie cerebrală! Ăsta a fost diagnosticul cu care a
venit de la spital!”“ Dar n-aţi observat nimic la el deosebit?” “Nimic,
domnule Mihaly, era şi el aşa de fericit…Atât am observat: o bucurie şi o
fericire prea exagerate!” “şi unde plecase el, doamnă?”-o mai întreb eu.
“Trebuia să meargă la Bucureşti să ia repartizarea pentru apartament, ni-l
repartizase centrala apelor şi acum trebuia să meargă să semneze formele.”
Priveam această femeie tânără şi frumoasă îmbrăcată în doliu şi mă
gândeam la tot ce-mi povestea domnul inginer Ionescu despre căsnicia lor.
Dacă şi ea îl înţelegea un pic, cum zicea el, şi dacă punea de la început în
73