NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

stranie: îmi stăruia sub priviri imaginea satului-iad cu omoruri zilnice şi cu
oribilii beţivi care stăteau toată ziua în cârciumi şi cu sărăcia care umbla prin
fiecare ungher din casă, cu înmormântările cu alămuri care se ţineau lanţ sau
cu imaginea mamei, săraca, care tot îşi aştepta copiii, cei doi băieţi, care de
fapt erau morţi, să vină dintr-un război care nu se mai termina…
Mergeam aşa ca doi rătăciţi peste meleaguri de basm, tăcând ca două
fiinţe cărora le luase Dumnezeu glasurile, ca două fiinţe care se căutaseră o
viaţă întreagă şi acum, regăsite, nu ştiau cum să se bucure mai mult; strania
noastră tăcere era amplificată de liniştea care se aşternuse peste pădure,
mreaja de întuneric a serii se lăsase pe nesimţite, căzuse peste pădure ca un
voal de doliu peste faţa unei frumoase fecioare şi ne învăluise şi pe noi, ne
topise pur şi simplu în acel univers fascinant, mirific care ne trezea şi groază
dar şi o imensă şi tulbure fericire. Răsărise luna şi ploua peste tot cu stele,
adia un vânt cald, mediteraneean, care ne mângâia feţele noastre, obosisem
de-atâta fericire şi am rugat-o pe Agnea să stăm jos într-o poiană pe un covor
cu iarbă verde. M-am aşezat întâi eu, obosisem, mersesem atâta timp pe jos şi
am tras-o şi pe Agneta lângă mine. De departe, un sunet a spart liniştea
pădurii şi fata s-a speriat, a tresărit şi a zis: “Mi-e frică ,Mihaly!” “De ce
Agneta să-ţi fie frică?”- am întrebat-o eu , trecându-i mâinile prin părul ei
mătăsos şi mângâind-o cu palmele peste obrajii ei înfierbântaţi şi peste ochi şi
peste gură şi peste gât. “Nu ştu…”- zice ea şoptit şi tace şi-şi încolăceşte
braţele pe după coapsele mele şi mă sărută lung, un sărut care a oprit timpul
în loc şi n-am mai ştiut de noi minute în şir…” Nu ştiu, îşi reia ea
gândurile, ce se va întâmpla cu noi…”, după care îşi lasă capul moale pe
braţele mele şi închide ochii…”Numele meu nu e Agneta, Mihaly! De azi
încolo nu trebuie să mi-l mai pronunţi că e numele de călugărie…Tu ştii ce
înseamnă Agneta? E numele unui înger, sau poate al tuturor îngerilor din
cer…Acest nume mi l-a dat Maica stareţă…Numele meu adevărat e Piri…”
“Nu se va întâmpla nimic, Piri, ai încredere în mine…”-îi dau eu
replica la temerea ei. “Nu ştiu- zice ea târziu, cu capul pe braţele mele- am
fost destul de nefericită, n-aş vrea să fiu nefericită toată viaţa!”
“ştii ce? Trebuie să plecăm cât mai repede de acolo!” “De unde?” “De
acolo, din mânăstire!” “Cum?”- mă întrebă ea, ridicându-şi gura până la
buzele mele şi prinzând-o iar în încleştarea unui sărut. “Să fugim! Voi pleca
întâi eu să-mi caut de lucru şi apoi te voi lua şi pe tine…” “Nebunule!- zice
ea şi-mi dă cu mâna peste gură, şi iar îmi întinde gura ca un pui de
rândunică ciocul şi-i sărut buzele cărnoase, livide, uscate. “Mihaly, se trezi ea
din acea lascivitate care mă cuprinsese şi pe mine ca o boală, tu ştii, mă, cine
sunt eu, mă cunoşti tu aşa de bine de te hotărăşti să fugi cu mine?” “Am avut
destul timp să te cunosc!” “Mama, înainte de a muri ştii ce mi-a spus: fă,
maică, zice ea trist, îmi pare rău că mor şi te las aşa mică pe lume, ce ştii tu,
nici un pui de mămăligă nu ştii să faci, cine te-o mai învăţa şi pe tine ce este
69