NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

o rană în suflet toată viaţa. Dar puteam eu atunci să fac un asemenea lucru
când am aşteptat cele trei zile ca pe trei ani până când am citit biletul?
Ce a fost după aceea a fost o nebunie curată şi existenţa mea limită de
acest moment se leagă… şi ce-aş fi devenit eu dacă n-ar fi existat Agneta?
Poate ministraş acolo-n sat, sau cantor şi apoi preot şi aş fi luat fata unuia din
cei patru cârciumari, că toţi aveau fete, şi aş fi trăit o viaţă liniştită, fără griji,
aşa cum mă tot bătea mama la cap s-o fac.
Hotărârea aceasta de-a o urma pe Agneta n-a fost decât o hotărâre
nebunească, cred că şi de aceea am pierdut-o, prea mi-era dragă, prea se
desfăşura totul ca un vis ca să dureze. Mi-amintesc prima zi după ce am
găsit biletul cum am sărit zidurile fără să mai ştiu de frică şi cum am luat-o ca
un nebun spre oraş. Casa unde-am găsit-o pe Agneta era un fel de castel
aşezat la marginea cealaltă a oraşului, într-o poiană la poalele unei păduri de
stejari. Când m-am trezit eu acolo în raiul acela şi când a ieşit Agneta la mine,
am crezut că sunt într-un basm sau într-un vis; n-o mai cunoşteam, îşi
aruncase acele haine şi-şi pusese pe ea o rochie de mătase înflorată care-i
scotea formele corpului ei firav în relief cu nişte picioare bălane şi o faţă albă
cu trăsături fine, nasul mic, obrasnic, şi ochii mari, arcuiţi de nişte sprâncene
lungi şi gene somnoroase…Am luat-o de mână şi i-am zis: “Agneto, suntem
într-un basm, tu joci pe Ileana Cosânzeana şi eu pe Făt-Frumos din basmele
românilor…” Ea n-a zis nimic, a zâmbit şi a tăcut. Am luat-o de mână şi am
plecat cu ea pe aleea principală .Căldura mâinii eu parcă ne sudase şi am
pornit aşa prin pădure ca doi rătăciţi, electrizaţi de puterea magică a dragostei.
Roiau gâzele într-o nuntire cosmică, florile îşi deschiseseră petalele în mii de
culori, flori albe, flori roşii, albastre, galbene, un rai rupt din Raiul
dumnezeesc; stejari cu figuri stranii, întortocheate în mii de feluri, îşi
deschideau gurile lor de balauri, crengi rupte, retezate ca nişte capete de zmei
în care mişunau păsările pădurii, mii de păsărele, cântau parcă într-un concert
unic, cu triluri de la nota cea mai joasă la sunetul cel mai înalt, pitite într-un
verde brotac al crengilor care parcă sprijineau cerul.
Nu ştiu cât am mers aşa, poate o oră, poate două că ne-a prins seara, se
lăsase răcoarea, ne cuprinsese nişte fiori care ne scuturau şi de emoţii dar şi
de frig, se vedea dunga orizontului, undeva sub poala stejarilor, cineva parcă
înjunghiase acolo pe un cer albastru închis un taure şi împroşcase toată bolta
cu sângele lui, îl aruncase peste tot orizontul şi picura, se prelingea, parcă,
undeva pe pământ, la marginea lui, în alte ţinuturi îndepărtate, străine de noi
şi de fericirea noastră.
,Încă îmi mai suna în cap acel verdict al lui Peter Bucsi: “Credinţa e-n
noi, pui de călugăr…” şI încă mai trăiam clipele petrecute acasă cu umbra
Iuliei Thot sub pleoape, o vedeam desculţă prin zăpadă şi cu părul vâlvoi prin
viscolul iernii, îmbrăcată cu rochia ei albă, care-mi amintea, aşa cum povestea
lumea despre ea, că fusese în ziua nunţii, plină de frumuseţe şi de o veselie
68