NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

oraşului, stelele şi ele ca nişte scântei scăpate parcă dintr-un joc de artificii
tremurau fragil pe imensa boltă albastră; la Trocadero încă se mai auzea
muzică, îmi amintii că nu mai vorbisem de mult cu domnul inginer Ionescu,
auzisem prin alţii că vrea să-şi recucerească soţia, pe inginera de la
proiectări, şi face eforturi să nu mai bea…Ce om ciudat…
Trecui repede la ale mele, lăsând la o parte poezia lunii şi cafeneaua
Trocadero, îmi rămăsese în cap acel “deee” al ei, behăit vulgar şi plin de toate
idioţeniile din lume, se amplifica în auzul meu ca un zbieret de brontozaur şi
mă tâmpea, răscolind în mine, ca într-un lac limpede, toate mâlurile de la
fund.
“Eu am plecat!- îi zisei- la revedere…” şi-i închisei uşa în nas. S-a
lăsat apoi o linişte stranie, intrasem parcă într-un ţinut al liniştii, câteva clipe
am avut senzaţia că am căzut într-o groapă plină cu vată, apoi am auzit
tocurile ei de la pantofi coborând scările: poc, poc, poc, într-un descrescendo
care m-a înfiorat…
18
Au venit sărbătorile Crăciunului şi eu am plecat acasă, într-o scurtă
vacanţă. Agneta m-a condus până la gară la tren şi s-a înapoiat tristă la
mânăstire; ea n-avea la cine să se mai ducă în vacanţă, nu mai avea pe nimeni
pe pământ. “Să ştii, Mihaly, că am să mă gândesc numai la tine!”- mă
priveşte ea duios şi o ia uşor pe linia fierată, urmărind trenul care plecase ca o
vijelie de lângă ea.
Am ajuns acasă târziu, obosit, după aproape o zi de mers, m-a
întâmpinat în poartă mama, foarte tristă, şi când a văzut că eu îi caut pe
ceilalţi din priviri, a izbicnit într-un hohot de plâns şi atunci mi-am dat seama
că în familia noastră se întâmplase ceva foarte grav. “Nu mai sunt, maicăăă,
nu mai sunt, încerca ea să-mi spună printre lacrimi, cel mare a murit pe front
şi ăllalt a dispărut, am primit hârtie pentru el, maicăăă!”
Mi-a ieşit doar soru-mea cea mică înainte şi m-a mângâiat peste obraji,
sărutându-mă şi ironizându-mă: “Mamă, Pişto ăsta tot mic a rămas, nu mai
creşte deloc!” şi m-a luat de urechi şi m-a ridicat cât a putut ea, cu amândouă
mâinile. Apoi l-am văzut şi pe tata care ieşise din casă şi rămăsese sprijinit de
un gard: “Lasă-l, tu, s-a adresat el soru-mii, nu vezi că i-au dat lacrimile?”
“Ştiu tată, l-am consolat eu, ştiu de la soru-mea de la Cluj, dar poate că va
veni cel dispărut… Pater Vardian mi-a vorbit mult despre război, pasărea de
foc, îi zicea el , care a venit pe capul nostru.” “Am visat eu, maică, intervine
mama, ieri noapte că sufletele lor vor veni în fiecare seară aici pe sală să bea
60