NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

tăinuit sub covor unde putea găsi scrisorile mele şi i-am spus ce-mi scrisese
soru-mea.
Doamna Clara stătea în faţa Sfântului Anton pe scaunul stăreţiei
căptuşit cu muselină bătută în fir de argint, asculta slujba cu interes şi privea
din când în când la Pater Vardian sau la Mater Dolorosa…De la această scenă
mi-am întipărit-o eu în minte şi-am recunoscut-o mai târziu, în noaptea aceea
de Iad din Debreţin când alerga ca o dementă, rătăcită, ruptă parcă din tabloul
“Noaptea Sfântului Bartolomeu”, printre schije şi printre flăcări, în cămaşa
aceea de noapte, albă, de mătase chinezească, dantelată, când m-am luat după
ea şi-o strigam, implorând-o să mă ia şi pe mine. “Cine eşti, tu?”- m-a
întrebat ea atunci, cuprinsă de spaimă, tremurând toată, plină de
sânge…”Parcă te-am mai văzut undeva…”- şi-a dat ea cu părearea privindumă
mai insistent. “ La Dej, la mânăstire…”- am mai avut eu timp să-i
răspund. şi m-a luat de mână şi m-a strâns la piept ca pe copilul ei, rugândumă
şoptit: “Scapă-mă, micuţul meu, mă urmăresc doi ofiţeri ruşi, beţi morţi,
te rog să mă scapi din ghearele lor!” De fapt deabia atunci mi-am dat eu
seama că ne aflam la castelul grofului Romulus, unde de fapt cartiruise
unitatea rusească pe care o însoţeam. Ajunsesem seara în oraş, pe înmurgite,
îmi amintesc aşa de bine ca astăzi, era o seară liniştită, neagră, fără lună şi
fără stele şi pe deasupra se impusese şi un embargo asupra luminii, oraşul tot
parcă era pustiu, cufundat în întuneric, treceau pe deasupra lui păsări negre de
noapte, lumea parcă pierise în pământ, nu se mai auzea nici ţipenie de om.
Ruşii poposiseră la castel şi-şi instalaseră unitatea în apartamentele luxoase
ale grofului. Au scotocit peste tot şi-au dat de beciurile pline cu butoaie cu
băutură, s-au îmbătat toţi de la ostaşi şi până la ultimul ofiţer şi rupţi de
oboseală, s-au culcat pe jos sau pe unde au apucat. Mulţi dintre ei au plecat
după unguroaice prin oraş. “Hazaica est? hazaica est?”- întrebau ei. Mă
luaseră şi pe mine să le traduc, ştiam limba maghiară şi-i descurcam mai
repede. Pe la miezul nopţii, am revenit în castel şi m-am culcat şi eu cu doi
prieteni, luaţi tot odată cu mine. Unul se chema Piţi. “Băi, Piţi, îl strig eu pe la
unu noaptea, hai să fugim că ăştia dorm buştean!” “Cum?”- m-a întrebat Piţi
în şoaptă. “Pe geam!- îi răspund eu- legăm păturile şi ne dăm drumul pe ele!”
Cel bătrân, al treilea ungur, care era cu noi, ne spune: “Măăă, staţi la locul
vostru că vă împuţşcă ăştia, treba voastră, eu nu merg!” Noi am coborât încet
pe acele pături prin spatele castelului şi ăla a rămas acolo…Târziu, când am
ajuns în sat, a venit nevastă-sa să se intereseze de el, plângea, sărmană, şi
blestema războiul şi ne blestema şi pe noi că n-am avut grijă de el să-l luăm
cu noi. Revin la săritura noastră pe geam: imediat ce am pus piciorul pe
pământ s-a aprins tot cerul dintrodată, apoi tot oraşul, parcă ar fi luat toată
natura foc, nu ne-am dat seama ce se întâmplă…Piti, speriat a luat-o într-o
parte şi eu în altă parte şi acum prin lumina flăcărilor am zărit-o eu pe
doamna Clara, fugea prin nişte grădini, desculţă în acea cămaşă de noapte.
56