NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

aţe, îmi venea s-o strâng la piept şi s-o sărut, chiar am vrut să-i întând
botişorul după buzele ei… Dar Agneta, punându-mi mâna la gură, îmi
şopteşte cu o voce languroasă: “Hai de aici că sunt semne de ploaie, tu nu
vezi, poate găsim vreo cherhana goală să ne adăpostim în ea.” S-a desprins
uşor din braţele mele, m-a luat de mână şi mi-a şoptit: “Hai mai repede că ne
prinde ploaia!” Când m-am uitat pe cer, întradevăr cerul fierbea de nori, se
agita ca şi marea, săgeţi uriaşe cădeau peste pustiul acela de apă şi atunci
marea părea o mare de bucle de aur, după care săgeţile cădeau obosite şi
rămânea un întuneric slinos, negru, de păcură arsă. şi Agneta, lângă mine,
începe să plângă: “Mi-e frică, tu, că vine Pater Vardian şi mă omoară şi te
omoară şi pe tine!” După ce-mi spusese aceste cuvinte mi se făcuse şi mie
frică…Fulgerele au început să se înteţească, urletul mării se unise cu urletul
cerului într-o încleştare uriaşă de forţe, o scăpărare puternică a întregului
univers la început de lumi…Agneta se făcuse ghemotoc la pieptul meu şi
inima-i bătea nebuneşte, îi simţeam bătăile prin epidermă ca pe nişte
zvâcnituri de sălbăticiune. “Şi-acum să-ţi spun secretul- zice ea- Pater
Vardian are un băiat pe care vrea să-l însoţească cu mine! Mă urmăreşte
peste tot!…”
Privii peste întinsul mării, fulgerele cădeau ostenite undeva la sfârşitul
pământului. A venit apoi un potop de ploaie care se dezlănţuise parcă peste
tot pământul. Am trtas-o pe Agneta lângă mine, i se făcuse frig, tremura toată.
“Lasă, Agneta, că n-o să te las eu pe mâinile lui Pater Vardian!” Şi-am strânso
la piept şi i-am sărutat buzele crăpate şi nu mai ştiu cât am stat aşa că ne-am
trezit când se domolise natura, de fapt ne trezise un strigăt ascuţit de pescăruş
care sfâşiase acea linişte care se instalase după furtună. Lângă noi ne-am
trezit cu Pater Vardian în uşă la acea cherhana, era desculţ, îşi ridicase
pantalonii sus de genunchi şi-şi pusese pe cap un sac, îl făcuse un fel de glugă
să se apere de ploaie. Când m-am uitat mai bine la el, i-am văzut luciul lamei
cuţitului sclipind în lumina lunii... Agneta a sărit în faţa cuţitului şi a strigat
cât a putut: “Nuuuu!” şi el adresându-se mie: “Pui de năpârcă ce eşti!” şi-a
apucat-o pe Agneta de piept şi a trântit-o jos pe nişte paie, în căderea ei s-a
agăţat de sacul ud şi lui Pater Vardian i-a scăpat cuţitul jos. Agneta a luat acel
cuţit şi s-a repezit la beregata lui, strigând cât o ţineau puterile: “Ajunge cât
ne-ai chinuit, deavole, ce eşti!”
M-am trezit cu figura lui Pater Vardian într-o baltă de sânge, căutam
prin pătură cuţitul acela care ne înspăimântase, ceva se întâmpla cu mine,
visul parcă se prelungea în realitate, mă tot gândeam cum de se înfiripase în
mintea mea un astfel de vis când eu nu văzusem în viaţa mea marea; îmi
aminteam lecturile proaspete şi nu găseam în ele nici-o urmă a acestui vis.
Este în creier- mi-am zis- vreun colţişor străin de noi şi lucrează după legile
lui, punându-ne viaţa la încercare. I-am povestit şi Agnetei visul şi era şi ea
de aceeaşi părere, îmi confirma că la moartea maică-sii păţise şi ea acelaşi
48