NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

21.12.2016 Views

mă aştepte ea în prag; în fond îmi ziceam că asta este adevărata fericire, mica fericire după care tânjim toţi…Mi-a venit în minte soru-mea de la Cluj, ce-ar fi să-i scriu ei şi să-i spun planul meu, cum am găsit-o pe Agneta, cum m-am îndrăgostit de ea şi cum am hotărâm să fugim (de fapt hotărâsem numai eu, fără ştirea ei), s-o rog să ne găsească ea acolo la Cluj un stăpân la care să muncim şi să trăim şi noi pe lângă casa lui…Apoi mai mi-aruncam ochii şi pe Biblie la “Istoria Suzanei”, fiica lui Hilchia şi soţia lui Ioachim, sărmana Suzana- mă gândeam eu- tot uneltiri şi măgării, tot lume întoarsă pe dos… Şi afară începuseră să cadă primii fulgi de zăpadă şi vântul îi arunca pe geam ca pe nişte fluturaşi care se jucau în lumina pală a becurilor. Înainte de a-i scrie soru-mi, ce-ar fi să-i scriu Agnetei şi să-i pun scrisoarea sub covor, cum o mai făcusem, ca atunci când vine la vecernie, s-o ia şi s-o citească… Şi m-am apucat de scris, cred că se făcuse noaptea jumătate, vântul bătea mai puţin, cerul însă fierbea de nori şi o zăpadă deasă cădea din înaltul cerului ca cernută de o mână imensă peste tot pământul. Nu mai reţin precis ce i-am scris Agnetei, îmi veniseră în minte fel de fel de idei, de comparaţii, de cuvinte alese, pusesem în joc în această scrisoare toată ştiinţa mea despre viaţă şi toate cunoştinţele mele despre lume, culese mai mult din cărţi. N-am apucat să aşez bine scrisoarea sub covor că am auzit paşi, paşi mari, uriaşi, şi, când m-am uitat la uşă, l-am văzut pe Pater Vardian desfigurat, cu părul vâlvoi, mort de beat. S-a oprit în mijlocul Bisericii şi a început să răgnească ca o fiară: “Fiuleee, ştii care e acea pasăre de foc de care ţi-am vorbit?” Eu încremenisem, am crezut că aflase de scrisoare şi acum venise să mi-o ia. “Nu ştiu, Pater Vardian!”-am îngăimat eu, tremurând şi retrăgându-mă într-un colţ de frică. “Războiulll, băăă, urla el, ne paşte primejdia bolşevismului, pe unde trec aceşti sălbatici dărâmă bisericile şi-i omoară pe credincioşi, ne bagă la cazan, fac colhozuri şi ne dă să mâncăm cu polonicul!” Striga tare ca ieşit din minţi de răsuna toată Biserica ca la slujbele mari şi gesticula cu amândouă mâinile prin aer: “Ne înghite bolşevismul! Tu ai auzit de Stalin?” N-auzisem nici de Stalin, nici de bolşevism, dar mă bucurasem tare că cineva reuşise să-l scoată din minţi. Mai târziu, la şcoală când ne punea directorul să strigăm “ Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!” mi-am dat seama ce era cu Stalin. Acum se cunoştea că Pater Vardian băuse de necaz, mirosea de la distanţă a palincă, vinişoare mici de sânge îi inundaseră faţa lui zbârcită iar pe barbă i se prelingeau firişoare de bale care-i curgeau pe anteriu, murdărindu-i piepţii. Repeta ca nebunul: “Bolşevismul ne va înghiţi şi va îngenunchea fibra noastră hunică de popor luptător!” Şi a ieşit din Biserică fără să mai întrebe nimic, cred că uitase de ce venise, a deschis uşa furios, de fapt a trântit-o la perete şi a plecat înghiţit de rafalele de viscol care se înteţiseră şi inundaseră pronaosul, făcând nişte zgomote infernale şi răspândind fiori de frică peste inima mea inocentă. M-am dus repede să 46

închid uşa şi am ieşit pe uşa laterală spre chilii, uitându-mă în urmă să nu vină după mine Pater Vardian. În chilie m-am dezbrăcat şi m-am culcat, eram tare obosit şi am adormit repede. Acum am visat un vis la care am meditat mult după aceea. Era seară, o seară cu lună şi stele, aşa cum se lăsau primăvara serile pe la noi prin luncă cu miros de iarbă şi de izmă sălbatică şi de mâţişori de sălcii pletoase; eu eram tot în Mânăstire cu Agneta, o chem la mine, îi fac cu mâna şi ea se uită peste umărul Mater Dolorosei…Peste chilii se lăsase tăcerea şi întunericul, călugării se culcaseră, se-auzea uşor cântecul unui greier. Eu o iau de mână pe Agneta, sărim gardul şi dăm de o apă mare căreia Agneta îi zicea Marea Moartă. “Suntem la locurile sfinte !”- îmi şopteşte ea. Se lăsase soarele peste mare şi briza caldă adia uşor şi se-auzeau valurile mării peste revărsările de violet dinspre Apus., holdele câmpului, holde uriaşe din care nu se vedeau calul şi călăreţul se legănau în valuri verzi şi-n valuri negre peste câmpia nesfârşită. şi Agneta, îmbrăcată toată în alb, desculţă, vine către mine, călcând iarba cu picioruşele ei: “Tu, ungurule, te omoară iudeii dacă te prind pe-aici!” M-am uitat bine la ea, era întradevăr vocea ei, a Agnetei, îmi tăiase pur şi simplu respiraţia pentru că dispăruse de lângă mine şi apăruse călare pe un cal roib arăbesc şi-l legase la marginea unei păduri de chiparăşi. A venit la mine, m-a luat de mână ca pe un copil mic şi m-a condus pe o cărare dosnică până lângă o plajă pustie. “Tu ştii să înoţi?”- mă întrebă ea. “Ştiu!”- i-am răspuns eu simplu şi ea a început să râdă nebuneşte, râdea şi se dezbrăca, lăsând gol minunea ei de corp care mă înnebunise. “Hai , zice ea, dezbracă-te, ce mai stai!”-şi-şi lega părul într-un coc în creştetul capului, legându-l cu nişte agrafe. Avea un corp dat în pârgă, în lumina lunii se vedea arămiu, picioare lungi de căprioară, împlinite, talie de trestie, subţire şi mlădioasă, sâni răscopţi, ca două mere roşii înfipte în piepţii ei tari… Vine la mine, mă ia de mână şi mă trage în apă, apa era caldă, veneau peste noi valuri calde, înspumate, ca revărsările de marmoră lichidă şi Agneta înota ca o nebună, i se vedea câteodată căpşorul mic cum ieşea din spuma mării şi cum dispărea ca să apară în alt loc, apele mării se făcuseră privelişte fără sfârşit, luna şi stelele se legănau în valuri, marea toată împrumutase culoarea cerulului, presărată cu mii de luminiţe, valuri de aur şi valuri de argint ne purtau ca pe nişte jucării pe pânza ei nesfârşită. Mie mi s-a făcut frică şi am luat-o către mal, marea urla tare ca un lup, cu mii de guri, vuia ca o uriaşă fiinţă preistorică, un fel de dinozaur uriaş. Peste zare s-a auzit un rânchezat de cal. Este calul Agnetei, mi-am zis, şi am început s-o strig: “Agnetaaaa!” Ea a apărut ca o nălucă de lângă mine: “Taci, tu, din gură, că ne aude Pater Vardian!” şi s-a aruncat în braţele mele ca nebuna şi-am dus-o la margine pădurii de cedri pe o poieniţă, mirosea totul a sulfină, a izmă sălbatică şi-a busuioc şi-a smirnă, briza caldă ne mângâia uşor feţele, bătea uşor frunzele cedrilor…Aşa trebuie să fie în Rai, mi-am zis, eu cu Agneta în 47

mă aştepte ea în prag; în fond îmi ziceam că asta este adevărata fericire, mica<br />

fericire după care tânjim toţi…Mi-a venit în minte soru-mea de la Cluj, ce-ar<br />

fi să-i scriu ei şi să-i spun planul meu, cum am găsit-o pe Agneta, cum m-am<br />

îndrăgostit de ea şi cum am hotărâm să fugim (de fapt hotărâsem numai eu,<br />

fără ştirea ei), s-o rog să ne găsească ea acolo la Cluj un stăpân la care să<br />

muncim şi să trăim şi noi pe lângă casa lui…Apoi mai mi-aruncam ochii şi pe<br />

Biblie la “Istoria Suzanei”, fiica lui Hilchia şi soţia lui Ioachim, sărmana<br />

Suzana- mă gândeam eu- tot uneltiri şi măgării, tot lume întoarsă pe dos… Şi<br />

afară începuseră să cadă primii fulgi de zăpadă şi vântul îi arunca pe geam ca<br />

pe nişte fluturaşi care se jucau în lumina pală a becurilor. Înainte de a-i scrie<br />

soru-mi, ce-ar fi să-i scriu Agnetei şi să-i pun scrisoarea sub covor, cum o<br />

mai făcusem, ca atunci când vine la vecernie, s-o ia şi s-o citească…<br />

Şi m-am apucat de scris, cred că se făcuse noaptea jumătate, vântul<br />

bătea mai puţin, cerul însă fierbea de nori şi o zăpadă deasă cădea din înaltul<br />

cerului ca cernută de o mână imensă peste tot pământul. Nu mai reţin precis<br />

ce i-am scris Agnetei, îmi veniseră în minte fel de fel de idei, de comparaţii,<br />

de cuvinte alese, pusesem în joc în această scrisoare toată ştiinţa mea despre<br />

viaţă şi toate cunoştinţele mele despre lume, culese mai mult din cărţi.<br />

N-am apucat să aşez bine scrisoarea sub covor că am auzit paşi, paşi<br />

mari, uriaşi, şi, când m-am uitat la uşă, l-am văzut pe Pater Vardian<br />

desfigurat, cu părul vâlvoi, mort de beat. S-a oprit în mijlocul Bisericii şi a<br />

început să răgnească ca o fiară: “Fiuleee, ştii care e acea pasăre de foc de<br />

care ţi-am vorbit?” Eu încremenisem, am crezut că aflase de scrisoare şi acum<br />

venise să mi-o ia. “Nu ştiu, Pater Vardian!”-am îngăimat eu, tremurând şi<br />

retrăgându-mă într-un colţ de frică. “Războiulll, băăă, urla el, ne paşte<br />

primejdia bolşevismului, pe unde trec aceşti sălbatici dărâmă bisericile şi-i<br />

omoară pe credincioşi, ne bagă la cazan, fac colhozuri şi ne dă să mâncăm cu<br />

polonicul!” Striga tare ca ieşit din minţi de răsuna toată Biserica ca la slujbele<br />

mari şi gesticula cu amândouă mâinile prin aer: “Ne înghite bolşevismul! Tu<br />

ai auzit de Stalin?” N-auzisem nici de Stalin, nici de bolşevism, dar mă<br />

bucurasem tare că cineva reuşise să-l scoată din minţi. Mai târziu, la şcoală<br />

când ne punea directorul să strigăm “ Stalin şi poporul rus libertate ne-au<br />

adus!” mi-am dat seama ce era cu Stalin. Acum se cunoştea că Pater Vardian<br />

băuse de necaz, mirosea de la distanţă a palincă, vinişoare mici de sânge îi<br />

inundaseră faţa lui zbârcită iar pe barbă i se prelingeau firişoare de bale care-i<br />

curgeau pe anteriu, murdărindu-i piepţii. Repeta ca nebunul: “Bolşevismul ne<br />

va înghiţi şi va îngenunchea fibra noastră hunică de popor luptător!” Şi a ieşit<br />

din Biserică fără să mai întrebe nimic, cred că uitase de ce venise, a deschis<br />

uşa furios, de fapt a trântit-o la perete şi a plecat înghiţit de rafalele de viscol<br />

care se înteţiseră şi inundaseră pronaosul, făcând nişte zgomote infernale şi<br />

răspândind fiori de frică peste inima mea inocentă. M-am dus repede să<br />

46

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!