NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

dracului, s-ar putea să nu mă mai intereseze!” “Stai, domnule, chiar nu ştii?-
se repede el sub ochii mei cu o mutră idioată- l-a chemat Primul-Secretar la el
cu invenţia aia a lui, l-a suit în maşină şI l-a dus pe Criş s-o experimenteze,
chestia aia a lui e valută forte! O să bem trei zile şi trei nopţi…”
Mi-am luat berea şi m-am retras liniştit în colţul meu sub acea viţă-devie.
Îmi vorbise de o sută de ori despre această invenţie, o desenase pe toate
mesele pe unde stătusem cu el, dar niciodată nu-l luasem în serios. Unii
oameni vorbesc aşa aiurea despre închipuirile lor, dar când e vorba să treacă
la ceva concret,se împotmolesc şi le lasă baltă. Aşa credeam şi despre această
bizarerie a lui. “Mai am de rezolvat o chestie, zicea el, captarea apei de la
cupe căreia trebuie să-i dau direcţiea pe nişte ţevi de evacuare.” Recapitulai
încă odată datele pe care mi le furnizase el despre invenţie: era o turbină
rotativă care funcţionează pe ape curgătoare, plutind pur şi simplu. Avea
dublu scop, zicea el, să dea şi curent şi apă…
În timp ce eu mă pierdusem în turbina lui, veniră nişte ţigani cu o
dizoză frumoasă care cânta tangouri spaniole şi începură să-i zică uşor “Adios
Muchachos”, gândurile-mi fugiră repede de la domnul inginer Ionescu la anii
mei de călugărie şi la Agneta. După care schimbară registrul şi o dădură-n
nişte ceardaşuri îndrăcite. Câţiva mustăcioşi se sculară şi începură a-şi bate
cismele cu palmele lor în ritmul muzicii, femeile începură şi ele să ţopăie pe
lângă ei şi dintrodată se dezlănţui o veselie ruptă din rai. Ia uite, domnule, mă
gândii eu, ce face şi muzica din om, mai ales după ce e un pic afumat! Acum
să fie şi domnul inginer Ionescu, ce i-ar mai înjura el că nu cântă şi cântecele
lui olteneşti!
Nu trecu mult şi-l văzui printre acei jucători, se împleticea, era beat
mort, imita şi el acel joc ca o paiaţă, lumea îl îmbrâncea şi râdea de el. M-am
sculat să-l trag mai la o parte, dar m-a respins, m-a înjurat şi mi-a făcut vânt
într-o parte. Striga ca un nebun, Silvia, Silvia şi trăgea de fustele femeilor să
joace cu ele. Doi bărbaţi mai tineri puseră mâna pe el să-l imobilizeze şi să-l
dea afară, dar dintr-o smucitură, s-a scuturat de ei, a scos un cuţit din
buzunarul hainei şi a început să strige cât îl ţinea gura: “Dacă are curaj vre-un
bozgor să se bată cu mine, să vină încoa!” Şi învârtea prin aer lama cuţitului,
făcând ape-ape în lumina becului de neon. Eu am sărit să-l opresc, i-am pus
mâna pe umărul stâng pe la spate şi i-am luat cuţitul. “Aaaa, sare el, tu erai
Mihaly? Nu ştiu ce e cu mine! Parcă am o presimţire…Am băut, Mihaly…şi
de fericire şi de necaz…Tu ştii, mă, cine sunt eu?” Unul din cei doi tineri mia
strigat în ungureşte” Dă-i, bă, un , picior în fund, n-ai auzit că ne-a făcut
bozgori?” Le-am răspuns că omul e beat, nu ştie ce vorbeşte, altfel e un om
onorabil, e inginer la Trustul de construcţii, acum a dat şi el peste o mare
bucurie şi a băut cam mult. Barmanul venise şi el în ajutorul lui. “Cine a
îndrăznit să se ia de olteanul meu?-întreba el- în cârciuma mea n-are voie să
se bată nimeni că aduc şapte miliţieni…” L-am tras după tejghea, l-am răcorit
37