NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

întâmplase nimic deosebit: “Asta a fost ultima mea imagine despre el,hai,
părea el să zică, foarte liniştit, după înjurătura lui de anafură, punând desaga
jos şi aşternându-ne un prosop dat de mama, hai daţi-vă jos de-acolo şi luaţi
ceva-n gură că v-o fi foame şi vouă, parc-aţi fi bolnavi de jigodie de slabi ce
sunteţi, şi ce dacă vă dă ăştia afară? Din ţară nu vă dă ei afară şi chiar dacă ne
scoate şi din ţară, s-o găsi el vre-un loc pe pământul ăsta şi pentru noi…Noi,
ţăranii, cum credeţi că am trăit pe pământul-ăsta? cu cartea voastră? e-hei, am
muncit cu palmele, domnule, ăsta e secretul vieţii…Ăsta a fost ultimul cuvânt
al lui pe care l-am auzit…Când a ajuns acasă, îl aşteptau unii de la securitate
cu maşina neagră, l-au ridicat şi aliluia, nu l-am mai văzut nici în ziua de
azi…A murit la Gherla. Toată vara aceea am secerat singur cu biata mamă
care udase tot locul cu lacrimile ei…”
Seara am plecat de la lucru ceva mai devreme cu imaginea domnului
inginer Ionescu plângând, le-am dat la copii să mănânce şi le-am spus să se
culce că eu mă voi duce la Trocadero să vorbesc cu acest om care mă va
ajuta cu divorţul. Întotdeauna seara mă fascina oraşul, mergeam pe jos să-i
respir aerul rece şi să-i iau pulsul, era ora întâlnirilor, fete graţioase
răspândeau în jur un aer tineresc de sărbătoare cu gânguritul lor de porumbiţe,
îmi părea rău că nu mai sunt la vârsta lor să-mi încep viaţa aici, fără amintiri
şi fără remuşcări, s-o încep cu astfel de întâlnire cu una dintre aceste fete
fermecătoare, într-un cămin sfânt, aşa cum zicea tata, un cămin unde să poţi
lăsa totul la uşă şi să găseşti în casă doar fericirea.
În seara aceea la Trocadero era lume multă de tot felul, se îmbulzeau
la o halbă de bere şi la o gură de vorbă, am vrut să intru pe uşa din faţă dar n-
am mai avut loc, altă uşă care da în grădina de vară era blocată cu lăzi
încărcate cu sticle goale şi grădina era tixită până la refuz cu tot felul de
cheflii. Nu-mi mai plăcea această atmosferă de bombă cu fum de ţigară şi
mirosuri grele de aer închis şi am sărit în grădina de vară printr-un gang care
ieşa sub o boltă de viţă-de-vie. L-am căutat pe domnul inginer Ionescu cu
privirea prin toate părţile, m-am uitat şi prin crăpătura uşii să-l văd unde
stătea el de obicei sorbindu-şi sticla de pepsi cu coniac. Olteanul ăla gras
transpirase tot, era foarte aglomerat, mergea de colo-colo cu halbele în mâini,
făcându-şi loc printre clienţi. “N-aţi văzut pe domnul inginer Ionescu? -îl
întreb eu, puţin supărat de lipsa prezenţei lui. “N-am văzut, domnule, niciun
inginer Ionescu!”- sare el pe un ton impertinent care mi-a sărit în ochi. Eu tac
şi stau mai departe acolo, urmărindu-i traseul. “Apropo, zice, dându-se pe
lângă mine, în seara asta e rost de băut!” Şi-mi face şmechereşte cu ochiul.
De data aceasta l-am tratat rece şi i-am comandat o halbă de bere. “Am auzit
că domnul inginer Ionescu o să se umfle de bani!”-îmi şopteşte el la ureche
când îmi aduce berea. “Cu ce ocazie?”-îl descos eu. “Ce, nu ştii nimic?”- mă
întrebă el pe un ton ceva mai politicos. “Zău că nu ştiu!- i-o retez eu curios şi
dacă tot mă mai ţii cu dinţii la gard să ascult balivernele tele de oltean al
36