NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

pe Dumnezeu de zile, suie-te acolo sus şi dă-i drumul…” Şi aprindea o ţigară
şi ieşa strigând: “Băăă, cutare- nişte nume aiurea de obicei luate din Bibliebă
Iezechile, bă Luca, bă Matei…ai citit, bă Mihaly,- relua el dialogul cu
mine-Pildele lui Solomon?” “Le-am citit domnu’ inginer, le-am citit de mic,
aţi uitat că eu o perioadă din viaţa mea am fost ucenicul lui Dumnezeu?”
“Bă, neamul lui Izrael, hai la treabă, dă drumul la drăcovenia aia că ne apucă
noaptea şi ne îngheaţă cimentul că e pastă rapidă…”
Îi ştiam viaţa pe dinafară şi totuşi găsea el câte ceva nou să mă
delecteze. “Pe-asta o ştii?”- mă întreba el plin de curiozitate dacă o ştiu sau
nu. “N-o ştiu, domnu’ inginer!” “Atunci ia stai niţel- îmi făcea el cu arătătorul
spre mine- numai un pic: ne chema directoul liceului, mare pedagog,
domnule,- când ne prindea fumând prin veceuri ne scria pe cutia de chibrite şi
să vezi chestie, ne rugam toată noaptea să termine beţele din cutie şi s-o
arunce şi el, nimic, venea dimineaţa, ne aduna într-un pătrat pe toţi, scotea
acea cutie, se uita pe ea şi începea s-o citească, Ionescu!- eu eram capul listeicutărescu…la
fermă cu voi, trei zile la fermă şi dacă vă mai prind la Sighetul
–Marmaţiei vă e locul!- auzi, domnule, tocmai la Sighetul-
Marmaţiei…Altădată îi găseam paltonul în cancelarie şi-i furam cutia de
chibrituri, îi puneam alta şi el s-a prins şi cum zic, că deviai, ne chema să ne
întrebe ce origine socială au părinţii…”Ai tăi, Mărăşescule?” “Chiaburi,
domnule!”- răspundea Mărăşescu supărat. “Fă-ţi bagajele!” “Ai tăi,
Popescule?” “Tot chiaburi, tovarăşe director!” “Fă-ţi şi tu bagajele!” “Ai tăi,
Ionescule?” “Tot, tovarăşe director!” “Bă ai dracului, da ce bă toată ţara asta
e plină numai de chiaburi?” “Eu nu plec! - zice Popescu- nu plec nici de-al
dracului, stau să-i trag clopotele lui Stalin!”- tocmai murise Stalin şi luasem
toţi o vacanţă frumuşică de vreo câteva zile, un fel de doliu naţional, după
moartea marelui învăţat al omenirii…Plecasem pe coastă la marginea
oraşului, ne stânsesem într-un cimitir şi ne chioram toată ziulica la crucile
morţilor, le citeam epitafurile şi ne amuzam… Popescu ăsta se împrietenise
cu paraclisierul, unul Șmith, un neamţ rămas pe acele meleaguri, care-l ţinea
pe mâncare să-i tragă clopotele eliberatorului omenirii..Imi mai aducea şi
mie ce-i rămânea lui şi ne suiam în clopotniţă şi ne agăţam de funiile alea
lungi şi băteam cu o poftă îndrăcită clopotele, acolo deasupra oraşului…Aşa
m-a găsit tata, acolo sus, parcă-l văd, venind în iţarii aceia ai lui cu desaga la
spinare, întrebându-mă: “Ce e mă cu voi aici, …tu-vă anafura mămicilor
voastre, v-aţi trasformat în îngeri şi-aţi pus cartea-n cui?” “A murit Stalin,
tată!- i-am sărit eu în braţe- poate scăpăm şi noi de chiaburie, că m-au dat
ăştia afară!” “Scăpăm pe dracu, la noi colhozul e în toi!” “Ionescule, îl întreba
colegul lui, ce-or fi văzut ăştia la taică-tău de l-au făcut chiabur, că săracu
doar iţarii ăştia îi are pe el…? Şi aici domnul inginer începea să plângă, îl
cuprindea o adâncă tristeţe şi plângea ca un copil, apoi scotea batista, îşi
ştergea lacrimile şi continua să povestească foarte senin, parcă nu i se
35