NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

“Da, deschide el gura, flegmatic, trăgându-mă mai într-un colţ- eu sunt
tovarăşul Spânache!” “Scuzaţi-mă că vă deranjez la ora asta, v-am căutat şi la
birou şi mi-a spus secretara că aţi avut ceva procese…” “Stai niţel aici- sare el
şi o ia repede pe coridor spre un veceu- revin imediat!”
Reveni tot împleticindu-se şi se aşeză în faţa unei ferestre: “Ei, acu iao
de la capăt şi spune ce te doare!” Căută să fie ceva mai degajat, din când în
când îşi controla ţinuta ca soldaţii care trec prin faţa superiorilor, îşi scutura
haina de scrum şi cum făcea el că mai rău o murdărea.
“M-a trimis la dumneavoastră domnul inginer Ionescu de la Trustul de
construcţii…” “Care inginer, olteanul ăla din Gorji?” “Da!” “,În ce
problemă?” “Într-o problemă de divorţ!” “Păi spune, măi omule, aşa!…”
După o pauză: “N-a terminat nici acum cu divorţul?” “L-a terminat, domnule
Spânache, nu e vorba de el, ci de mine!” “Păi de ce mai lungeşti, măi omule,
vorba şi nu-mi spui care e tărăşenia!”- se supără el şi trase din ţigară cu poftăspine-mi
să înţeleg şi eu ceva, ei, şi…? Ce zici că mai face ?” “Cine?” “Cum
cine, inginerul ăsta!” “Face bine!” “E şeful tău?” “Da!” “Mai bea el la
Trocadero?” “Bea mereu, domnule Spânache!” “Mi-e dor de el, domnule, mie
tare dor de el, a fost o capacitate, am fost colegi de liceu, în clasa a zecea l-
au dat ăştia afară că n-avea origine sănătoasă… Apoi i-am pierdut urma şi
tocmai acum m-am mai întâlnit cu el. Nu bea decât la Trocadero, de fapt el îi
pusese numele acelei cârciumi aşa după o explanadă franceză din Paris, de
unde protestau românii exilaţi împotriva Geniului Carpatic…” Am bănuit eu
că Spânache ăsta e tot oltean, oltenii se-ajută al dracului între ei când se
întâlnesc pe alte meleaguri. Şi îl iau mai uşor: “Păi să vedeţi, tovarăşe
Spânache…” “Lasă-mă, domnule, nu mă mai tovărăşi aşa, mai bine zi-mi pe
nume…” Şi-i povestesc eu cum am cunoscut-o pe Iulia, cum m-am însurat cu
ea, cum am făcut copiii-ăştia, cum pleca ea de-acasă, cum am prins-o cu ăla şi
sunt hotărât să divorţez…
“Domnule, cum zici că te cheamă?…” “Mihaly!” “Eşti cumva
ungur?” “Da!” “Asta nu contează! Du-te mâine dimineaţă la birou la noi şi
roagă şi dumneata o fufă de-aia de secretară să-ţi facă o cerere în care să spui
cu lux de amănunte tot ce mi-ai spus mie, ţi-o ticluie ea, îi dai şi dumneata o
ciocolată-ceva şi ţi-o încondeie ea, apoi du-te la barou şi plăteşte taxa şi dacă
nu te-oi scăpa eu de ea în două săptămâni să nu-mi zici mie cuţu!”- termină el
şi iar îşi aprinse o ţigară, îi tremura mâna pe chibrit, probabil că trăise mica
mea dramă, apoi iar a început să-şi scuture haina, era mai mult un tic nervos
decât o treabă utilă.
M-a condus până pe scări, uşa Judecătoriei dădea direct în stradă, am
simţit deodată cum m-a inundat aerul rece al serii, răspândind un parfum care
mirosea a lavandă, tineretul se plimba pe Corso, oraşul parcă-şi trăia orele lui
de fericire când se întâlnesc oamenii după o zi de muncă şi-şi povestesc unii
altora necazurile şi bucuriile de peste zi…
22