NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

cârciumi. Căutam să-l înţeleg, îl cunoscusem şi pe fratele lui care era doctor,
chiar îmi povestise viaţa lui frate-său, trecuse şi ăla prin multe, fusese cu el
copil de trupă în Germania la aceeaşi şcoală de aviaţie, cunoştea limba
germană la perfecţie şi, când se pilea, lua vioara şi cânta cântece nemţeşti,
mai ales marşuri fasciste de care învăţase el acolo…Când venea vorba de el,
domnu inginer Ionescu ofta şi zicea: “E la Gherla, băgat de-ăştia…şi el,
sărmanul, nici nu ştia ce-s ăia fascişti…”
Acolo în lumea lui la Trocadero mă întreabă într-o seară:”Mihaly, ştii
care e diferenţa dintre mine şi tine? Adică dintre viaţa mea şi a ta?” “Ştiu,
domnu’ inginer, dacă-mi spuneţi!” Se uită în ochii mei şi-mi zice încet, parcă
ar fi cântat o baladă :” ,Îţi spun eu care este- şi începe să plângă- tu ai şansa să
treci la o viaţă normală pentru că nu ţi-ai pierdut facultatea de-a iubi o
femeie! Eu nu mai am această şansă, mi-am pierdut-o, femeile biologic
pentru mine nu mai prezintă niciun interes!…Ştiu, tu o iubeşti pe Marica, de
fapt ea s-a îndrăgoetit de tine şi ăsta este un lucru mare, Marica e fată la locul
ei şi ştii ce-a zis ieri la birouri?” “Ce-a zis?”- fac eu pe curiosul. “Dacă-l
iubesc, îl iau aşa cum este, cu copii cu tot!” “A zis ea asta?” “Să n-apuc să
plec de-aici dacă te mint!” “Eu te-nvăţ să termini cu curva aia! Am un coleg
avocat, îţi dau o scrisoare către el şi bagă , dracului, divorţul ăla odată!”
A doua zi am plecat la Tribunal hotărât să termin cu Iulia cu scrisoarea
de recomandare a domnului inginer Ionescu în mână. Era o zi tristă pentru
mine. Şi natura parcă contribuia la starea mea, se închisese dintrodată, soarele
se ascunsese după nişte nori şi bătea un pic de vânt care mă inerva, nu-mi
venea uşor să renunţ la mama copiilor mei, sufleteşte mă zbăteam între două
sentimente contradictorii; pe de o parte aş fi vrut să mă împac cu ea numai de
dragul copiilor, pe de alta o uram de moarte şi nu puteam s-o mai sufăr. “Pe
cine căutaţi dumneavoastră?”- mă întreabă o secretară care bătea la maşină
ceva. Nici nu realizasem că deja ajunsesem şi intrasem într-un birou. “Pe
tovarăşul Spânache!”- îI răspund eu, trezindu-mă din visele mele. “Aaaa! Pe
tovarăşul Spânache? Nu e, nu vedeţi că nu e? Căutaţi-l la Judecătorie că azi a
avut un proces…” “Bine, domniţă, mulţumesc!”
M-am uitat la ceas, era deja târziu, dacă i se terminase procesul,
Spânache al meu nu putea să mai fie la Judecătorie la ora asta. Dar ce-am zis:
hai să fac o încercare! Sala Judecătoriei era în altă parte a oraşului. Trebuia să
traversez oraşul şi-am luat-o şi eu pe centru, pe Corso, pe jos…Mergeam
agale cu gândurile rătăcite… Mi se părea, aşa sălbăticit cum devenisem, că
toată lumea se uită la mine şi mă învinuieşte de ceva. Stada se colorase
straniu în nişte culori vii, pe de o parte şi pe de alta răsăriseră nişte lalele
roşii, lumea, în special tinerii, se plimbau în voie fericiţi, intrau şi ieşau de la
cinema sau pur şi simplu omorau timpul pe marele bulevard. Oraşul acesta pe
care-l ridicasem aproape jumătate din temelii, eu, cu mâinile mele, spânzurat
acolo deasupra cerului cu harabanaua mea, mi se părea acum un oraş
20