NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

calea robilor?, apoi cloşca cu pui, luceafărul de dimineaţă, alte lumi, alte
timpuri, alte relaţii; universul ăsta mă întristează, noi, adică eu, platinata şi cu
domnul inginer Pripescu nu eram nimic în această imensitate de stele, nişte
rahaţi cu moţ care încercam şi noi ca şi universul să trăim fiecare după legile
noastre.
şi totuşi există iubire…
şi totuşi există speranţă…
Numai nava mea, faţă de steaua polară, rătăcea printr-un ocean de stele
în derivă…Simţeam că sunt rătăcit…Dar nu-mi dădeam seama faţă de cine şi
de ce eram rătăcit. Ca să te rătăceşti trebuie să ai un loc al tău preferat de la
care să pleci. Mie îmi lipsea acel loc de la care aş fi plecat…
7
A doua zi după revelion, Estera, eu, domnu’ inginer Pripescu şi cu
platinata eram în maşină spre Turcia. Estera cu platinata, pe bancheta din
spate, cântau ceva, domnu’ inginer Pripescu moţăia şi eu conduceam. Estera
avea talent, cânta pe melodia Chant Indien din opereta Roze Marie şi
platinata o seconda, le priveam prin oglinda retrovizoare, platinata, deşi mai
tânără, părea cam de aceeaşi vârstă cu ea, avea însă ceva mai vioi în tot
corpul, mişcări mai graţioase, priviri mai dulci şi mai blânde. Pe faţa Esterei
începuseră să sape ridurile, întreaga ei fiinţă era prinsă într-o tragică mască
carnavalească, numai ochii mai magnetizau, sărind din ei frânturi de laseri,
părul buclat, natural, o mai întinerea puţin.
Afară ziua devenise ceva între ceaţă şi ploaie, un fel de zi de toamnă
târzie care te trage la somn, panglica şoselei, un fel de şarpe încolăcit peste
dealuri şi piscuri de munţi teşiţi… “Doarme, domnu’ inginer, doarme!”- îl
ironiza Estera pe inginerul Pripescu. “Ce faci, dragă, asculţi căţeii
pământului?- interveni şi platinata, zău, Marine, că mă enervezi cu moţăiala
ta- accentuă ea- pe un ton ceva mai jos, ne-ai pus pe drumuri şi-acum dormi
ca o buturugă!” “Mă adoarme cântecul vostru, le replică el, frecându-se la
ochi, vreau să-l savurez cu ochii-nchişi!”
Eu apăsai pe acceleraţie şi mă făcui că nu aud nimic din discuţiile lor,
priveam litoralul bulgăresc pustiu şi pescăruşii în largul mării care se jucau în
zare. În maşină se aşternuse tăcerea, un fel de bombă cu explozie întârziată
care nu dură mult. Inginerul Pripescu, trezit din somnul lui, apăsă butonul
Panasonicului şi deodată în maşină pătrunse un aer vesel pe care fiecare îl
rumega cum vrea el. Era o rumbă spaniolă cântată de veşnicele lor chitare;
cântecul venea în cavalcade, apoi mai lent, se-auzeau tocurile dansatoarelor
ţopăind pe podea până se pierdeau undeva în neant. Tot drumul tăcurăm,
182