NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

siliniu în neorânduială, faţa-i era crispată de o durere nemărturisită, parcă.
Stătea ţeapăn în jilţul stăreţiei şi-şi mângâia burta şi citea sau scria ceva,
absent parcă la lumea exterioară lui. Târziu de tot, a ridicat capul şi ne-a privit
pe sub nişte lentile soiase. S-a îmbrăţişat cu unchiu Bucsi şi l-a rugat să ia loc.
“Ăsta este, Pater-Vardian, pruncul cu pricina, şi-mi face vânt în faţă, vreau
să-l fac cantor la Biserica lui Delici din Remetea!” Şi Pater-Vardian deodată
şi-a înşurubat ochii în mine, tăindu-mi răsuflarea cu răceala privirilor lui. “Să
te fereşti de afurisenie, bă, Pişto, mi-a strigat el, apucându-mă de braţ,
dezvelindu-şi nişte dinţi mari ca lopeţile şi ameninţându-mă, aici dacă nu ne
asculţi te mănâncă Gheena!”
Imediat unchiul Bucsi a plecat acasă şi de atunci nu l-am mai văzut,
am auzit târziu de tot că a fost împuşcat în piaţa gării din Dej pentru nişte
fapte criminale la care luase parte cu un grup de legionari din Cluji.
Pater-Vardian m-a chemat într-o chilie, l-a adus şi pe Peter-Bacsi şi i-a
poruncit să mă ducă la baie, să mă sfinţească şi să mă îmbrace în hainele
domnului…”Astea sunt hainele tale!- îmi aruncă el nişte anterie soioase,-
îmbracă-le, de azi eşti ucenicul Domnului, să nu-i iei vorba-n deşert
niciodată !” Şi m-a închinat aşa cum a ştiut el şi m-a uns cu mir pe la
subsuori şi-apoi m-a rugat să spun o rugăciune. Eu nu ştiam bine nicio
rugăciune, am tăcut însă, n-am vrut să-i spun, mi-era ruşine. “Bine, zice, stai
în genunchi! Am să spun eu Tatăl Nostru! A îngânat el ceva aşa ca pentru el,
picotind şi a zis, “amin”,apoi s-a depărtat de mine boncănind straniu cu
piciorul lui de lemn până a dispărut pe uşa coridorului.
Am rămas în acea chilie singur şi am început să plâng. Mă cuprinsese
un dor nebun de-acasă. Era prima mea despărţire de familie şi venisem întrun
mediu neprielnic plin de singurătate şi de tăcere. M-a trezit din reveriile
mele clopotul cel mic al mânăstirii care anunţa masa. Am ieşit toţi la
rugăciune şi aici am început să ne cunoaştem, mai erau doi-trei băieţi de
seama mea, veniţi tot decurând şi două fete, una Tofana şi Agneta, fata de
care avea să se lege destinul meu. Primisem primele cărţi de rugăciuni şi
citeam fiecare în gând rugăciunea care ni se indicase de către părintelepedagog.
Stăteam toţi aplecaţi pe cartea de rugăciuni şi din când în când
ridicam ochii şi priveam cu o curiozitate bolnavă totul prin prejur. Locul
acela străin începuse să-mi placă, de-acolo aveam panorama întregului oraş;
mănăstirea era aşezată la marginea oraşului, înconjurată de chilii şi de lăcaşul
pentru rugăciuni, având în faţă biserica…Toate erau înconjurate cu un zid
gros de piatră şi cu două porţi mari din lemn masiv de stejar.
Cum citeam noi aşa cu ochii pe acele cărţi sfinte , mi s-au încrucişat
privirile cu ale Agnetei; ea a lăsat capul în jos şi s-a roşit toată. Eu m-am
făcut că citesc dar nu mai puteam, toate literele îmi fugeau de dinaintea
ochilor, mă cuprinsese o frică dar şi o bucurie pe care nu mi le mai puteam
stăpâni. Credeam cu toată fiinţa mea că există un spirit sfânt în aceste lăcaşuri
18