NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Pe stradă trecu în viteză o maşină cu girofarul aprins şi cu sirena la
maximum, era maşina miliţiei, zgomotul acoperi totul câteva clipe, apoi
rămăserăm suspendaţi într-o linişte mormântală. Inginerul Pripescu îmi mai
ceru o ţigară şi o luă în jos, spre oraş, grăbind pasul. Zice: o iau pe jos, m-am
săturat de înghesuială şi de nasturi rupţi…Eu rămăsei suspendat în acea
linişte, mi se blocase parcă sistemul nervos central. Ce dracului vrea să spună
inginerul ăsta cu dincolo al lui? Merg spre casă, mă hotărâi, spre noua mea
garsonieră, mă simţeam singur, inginerul Pripescu zisese: te-ai închis în
orgoliul tău, orgoliul este o formă a singurătăţii… Eu, orgolios? Şi seara se
lăsase, adia vântul, de data asta un vânt cald, copiii treceau acasă de la şcoală
într-un alai infernal, dăduseră drumul pe trotuar la o mingie şi fugeau toţi
băieţii după ea, câteva perechi de tineri mergeau cu flori în mână, probabil la
o zi onomastică, mirosea a fum umed şi-a câine plouat, seninul cerului
devenise siliniu, bătând în alb, soarele de după deal îşi arunca razele peste apa
râului din vale, un avion în înaltul cerului de sticlă lăsase o dâră de fum ca o
linie dreaptă despărţind bolta în două de la est la vest, câteva lumini se
aprinseseră în noul cartier, se vedeau aşa ca un joc de licurici pe un portativ,
pac, pac, pac, era frumos…Această civilizaţie citadină umpluse sufleteşte
golurile câmpiei mele, cine putea să se acomodeze aici cu ea se simţea fericit.
Pripescu ăsta era parcă un inginer Ionescu, amestecat cu avocatul
Spânache, în el sălăşluiau cele două suflete şi-mi atrăsese simpatia…Din
Spânache avea vocabularul şi gesturile, din domnul inginer Ionescu avea
sufletul… şi mai avea ceva: geniul! ştia că e superior multora şi poate tuturor,
era doldora de carte, de la Egiptul antic şi până la războiul stelelor el găsea
explicaţii ştiinşifice, filozofice, religioase…Jongla cu miturile lui Mircea
Eliade, la modă, profesional era ireproşabil, cunoştea secretul betoanelor ca
nimeni altul. “Bă, zicea, eu am studiat betoanele la munte în pauzele zilelor
ploioase, când lucram la baraje, zile-ntregi, luni întregi, ani întregi, există un
secret al betoanelor…” Toată lumea din şantier ştia acest lucru şi-l respecata.
,Îl bruiau vreo doi de pe la centrală, ciripitorul şi cu încă unu de la partid, un
analfabet care se trezise peste noapte din cioban, instructor, văcsuit la Ştefan
Gheorghiu. “Răul prinde repede, Mihaly, zicea el când îmi vorbea despre ei,
au vrut să mă discrediteze că sunt divorţat, că mă ţin de fuste, că spun
lucrurilor pe nume şi lor nu le convine; aceşti papiţoi şi capete pătrate m-au
tot şicanat ba pe la direcţie, ba pe la partid, ba pe la securitate… Tăticule, leam
spus eu celor care veneau în anchete, eu sunt vulpe bătrână, nu mă speriaţi
pe mine cu mizeriile astea! Eu, tăticule, am ridicat oraşe întregi şi fabrici,
baraje şi şosele, în urma mea vorbesc faptele…” Toţi au rămas trăzniţi când a
fost invitat la Moscova la un congres al constructorilor să conferenţieze
despre rezistenţa betoanelor la eroziunile îndelungate. Ziarul Pravda îl
lăudase şi mersese mai departe, numindu-l un deschizător de drumuri în
compoziţia betoanelor.
178