NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

procreere prin însămânţare, Femeia e Pământ, bărbatul e Cer, femeia e
Floare, bărbatul e Flutur, Femeia e Iluzie, bărbatul o fetişizează… E de ajuns
să ţi se-ntindă o cursă că tu, Mihaly, cedezi, o iei în braţe şi o iubeşti aici pe
zăpadă…
N-am mai rezistat ispitei şi am luat-o în braţe, se învăluise toată în
lirism, plângea, i-am simţit calde, lacrimile căzându-i pe mâna mea ca un
minuscul izvor de apă sărată care i se prelingea pe obraji şi curgea, şiroia pe
mâna mea, pe pieptul meu. Apoi i-am simţit pleoapele, pâlpâirea lor ca nişte
aripi de fluturi peste faţa mea, şi ele umezi, pline parcă de rouă, îmi dădeau o
senzaţie stranie de gângănii plăcute ce se jucau peste ochii mei şi peste toată
faţa; gurile lacome s-au întâlnit într-o tandră încleştare sorbind parcă una din
alta o esenţă de licoare care ne ameţea şi ne îmbăta şi nu mai ştiam unul de
altul, corpurile se îmbrăţişaseră într-o împreunare violentă, caldă, dură, un fel
de luptă de dominare până la iepuizare…
“Mi-era dor de tine, Mihali- zisese ea în acea încleştare, desprinzânduse
uşor din braţele mele pentru a-şi ridica câteva şuviţe de păr care-i căzuseră,
rebele, pe frunte- sunt aşa de singură şi eu pe acest pământ încât îmi vine
câteodată să-mi iau zilele, mi-era dor de tine cum numai unei femei disperate
îi poate fi, nu de geaba te-am întrebat: ce-ai zice tu, de Agneta ta, dacă ar
părăsi lăcaşul sfintei Mânăstiri şi-ar veni la tine ca soţie, doar tu mi-ai propus
în acea scrisoare de după vizita la Mânăstire…De atunci m-am tot răscolit în
Sfântul Lăcaş, n-am mai avut nopţi şi zile albe, mă urmărea ceva, un demonmaică
Agneto, ziceau novicele, de ce nu mănânci, de ce nu dormi, de ce
veghezi mereu la Preacurata? Ce pustiu este în sufletul tău?-întoarce faţa la
cele lumeşti că altfel te usuci ca o floare-n glastră…Plec, mi-am zis, căci
păcătuim şi păcatul cu gândul tu ştii că e mai rău ca cel cu fapta, te visam ,
nebunule, zi şi noapte şi nu puteam să scap de umbra ta, mi te culcam lângă
mine în pat, te strângeam la piept, mă dăruiam ţie, nebunule, acolo unde
niciodată n-am cutezat s-o fac…
Şi-am plecat pe raze de lună şi pe căi de stele să te caut în Lume şi am
întrebat de tine în cele patru colţuri ale pământului şi nu te-am găsit. “Nu e, a
venit răspunsul din ceruri de la Domnul, rătăceşte prin Labirint! Ce e ,
Doamne, cu Labirintul ăsta?- mă întrebam- şi am început să caul legendarul
fir al Ariandei până am dat de tine aici!…”
Şi m-a sărutat şi am sărutat-o şi m-a strâns la pieptul ei şi am strâns-o
la pieptul meu, iubit şi iubită, ca în poeziile lui Eminescu, mângâindu-ne unul
pe altul cu un dor nebun…
N-am ştiut câtă fericire poate fi şi într-un vis, căci visam ca un nebun
după noaptea mea petrecută la restaurant cu Isoscel şi Trapez. Când m-am
trezit din aiurelile mele, o femeie plângea pe patul lui Isoscel, am privit la ea
şi era Maria… Afară se luminase, tot viscol, urla nebunul, ca un balaur
scoţând foc pe cele şapte capete şi Trapez cu Isoscel, vorba lor,
174