NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Ochii lui mongoloizi mă luaseră în primire şi mă posedau hipnotic, era
în ei o lumină care pătrundea în inimă; în acelaşi timp în ei era şi ceva din
marile dileme, o dorinţă fantastică de-a afla cine sunt eu, ce e cu mine pe
pământ, ce fel de om sunt…Când mă prezentai la el, îmi zise: “Ia loc, te rog,
îmi făcu el semn, arătându-mi un fotoliu de lângă biroul lui, ia loc să bem un
coniac!” Mă aşezai, mă înfundai în fotoliul moale, larg, ca un tron împărătesc
şi deodată avusei senzaţia că am aterizat cu un avion pe o pistă. “ Lumea e
rea, viaţa e grea, să le mai îndulcim şi noi cu ce putem!”- făcu inginerul
Pripescu dintr-un ochi, şmechereşte, şi scoase din birou sau de sub birou o
sticlă de coniac. “Eşti şi membru pecere?” “Pârât! Făcut pe şanţ la normă, să
aibă ei activitate!” “,Îţi place oraşul?” Iată o întrebare pe care nu mai mi-o
pusesem. Să-mi placă mie oraşul? Ce să-mi placă din acest oraş? Străzile?
Noile cartiere? Arhitectura? Muzeele? Ca să-ţi placă un oraş, trebuie să ai
ceva comun cu el, să fi copilărit în el sau să-ţi fi consumat aici o mare iubire,
sau de ce nu, să ai pe cineva drag, părinţi, fraţi, familie, prieteni… Spre
exemplu, deşi Dejul e un oraş mic, când intru în el încep să tremur, mă
cuprinde emoţia, am o nelinişte permanentă, nu cumva se dă ceasul timpului
înapoi şi-mi apare în faţă Agneta sau Pater Vardian, sau doamna Clara? Dar
aici? Aici ce să-mi placă? Măscăricii-ăia de Trapez şi cu Isoscel? O fi frumos
oraşul, dar pe mine nu mă încălzeşte cu nimic. “Domnule inginer, eu aici m-
am autoexilat, am fugit de nefericirea mea şi un om când e nefericit, nu se
simte bine în nici un loc de pe pământ!” “Noroc!- întinde el paharul- noroc! şi
să fie într-un ceas bun! Si lasă chestiile aste cu fericirea şi nefericirea că nu e
nimeni fericit, aşa cum crezi dumneata! Fericirea e pasăre rară!” “Noroc!”- îi
răspund eu, şi amândoi ca la o comandă ne vărsăm paharele pe gât. Câteva
clipe se lăsă tăcerea, doar focul în sobă torcea vesel. “Da’ de ce m-aţi întrebat
dacă-mi place oraşul?” “Nu ştiu, zise el, să-ţi spun sau să nu-ţi spun? Te văd
om serios şi-mi place să lucrez cu dumneata! Are ARCOM-ul o comandă la
noi pentru deschiderea unui şantier în Orient şi m-aş gândi că ar fi bine să-ţi
faci şi dumneata dosar. În starea asta a dumitale nu ţi-ar strica nişte aer de
Orient, ai mai cunoaşte lumea, te-ai detaşa de starea asta a dumitale!”
“Da, aveţi dreptate, mă bucurai eu sincer, m-ar ispiti o asemenea
propunere, am o sete a dracului de necunoscut…Eu la origine am fost
mecanic, apoi şofer, am colindat ţara-n lungiş şi-n curmeziş şi nu mi-ar strica
să mai cunosc şi eu lumea!.” “Mai gândeşte-te, domnule Mihaly! Apropo,
ziseşi că eşti mecanic?” “Da, am fost şi mecanic!” Ăsta, gândii eu, bag mânan
foc că e tot oltean ca domnul inginer Ionescu. Mai târziu aveam să aflu că e
din Segarcea, de la mama vinului oltenesc. “Am o maşină aci, făcu el semn
cu ochiul drept spre parcarea din stradă, nu vrea să mai pornească nici de-a
dracului…” “E simplu, domnu Inginer, cred că pe timpul ăsta bubele tuturor
maşinilor sunt aprinderile! Aveţi baterie bună?” “Acum câteva luni am luat-
159