NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

2
Trecuse aproape o lună de la venirea mea aici, se obişnuieşte omul
cu de toate, munca de ziua mă odihnea bine noaptea; munca fizică cred că e
cea mai bună doctorie pentru astenici, dormi noaptea, domule, dus, fără vise,
ca un copil neîntors.
Dar într-o noapte visai un vis care mă puse pe gânduri. Eram cu
constructorul şi arhitectul Dedal în Grecia antică, amândoi trebuia să
construim Labirintul, să prindem Minotaurul…
Toată luna aceea plouase, o ploaie de toamnă cu noroaie şi ceţuri, cu
nori care alunecau pe deasupra blocurilor spre apus. Mă indispusese grozav
această atmosferă bacoviană, plină de oftică…Mă gândii mult la visul meu
aiurit: eram cu Dedal la bâlci la Remetea, se făceau bâlciuri frumoase odată
pe-acolo de numele unui sfânt, bâlciuri la care venea lumea din şapte sate,
mersesem şi eu când fusesem mic cu tata şi cu mama cu căruţa cu caii, tata
vindea piei de căciulă: cumpărase un berbec merinos de peste munţi de la
ungureni, venise cu el pe jos şi în câţiva ani toate oile erau schimbate. Acest
bâlci din visul meu avea ceva fantastic în el. Se amesteca mitul Labirintului
cu bâlciul şi cu simbolul oglinzii; se învârtea o comedie cu lanţuri cu nişte
tineri în ele cu o exuberanţă pe care n-o mai văzusem, lângă ea bazarul din
Bagdad cu tarabe cu aur, inele mărgele, bijuterii, cercei, broşe, şi arăboii şi
turcaleţii, buni de gură, vindeau, strigau şi-şi lăudau marfa.
Aici fac o paranteză, habar n-aveam de Bagdad, dar am avut ocazia să
ajung şi pe aici şi probabil că visul meu era un fel de avantpremieră la viaţa
mea viitoare.
Undeva la marginea acestui Turn-Babel era o baracă mare făcută din
scânduri, de jur-împrejur lipită cu afişe şi reclame, dar ce reclame, cu oameni
rânjiţi, lungiţi, borţoşi, graşi, scofâlciţi, apoi fachiri cu şerpi din îndepărtata
Indie, guri din ramura budistă, dând sfaturi cum să-ţi întocmeşti viaţa…
Intru şi eu, zic, la uşă un om, managerul, cred, gros, ceva mai scund ca
unchiul Bucsi, dar cu o burtă mare, umflată, cu nişte perciuni care-i atârnau
peste obraji, striga înnebunit: veniţi, oameni buni, veniţi în acest Labirint,
câteva minute de vis, de fericire, de oroare, de groază, toate-n câteva minute!
E Dedal, zic eu în gândul meu, care mă împinge pe o uşă peste care cădea o
perdea de catifea, după care apare un perete pe care scria mare, în dreapta,
Lumea ca Labirint, în stânga ,Viaţa ca Labirint, sus, deasupra, Sufletul nostru
ca Labirint…Grasul acela, am zis eu cred că e unchiul Bucsi, ştiam că-l
150