NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

ămânând cu ochii pe cer, cerând milă şi îndurare de acolo de unde de fapt n-
o să vină niciodată. Nu ştiu dacă se va întâmpla acest lucru, sunt prea aproape
de toate evenimentele; probabil că după ce va trece un timp şi mă voi detaşa
de aceste tragice evenimente, în inima mea va răsări iară o rază de speranţă…
Acum mă aplecai şi luai de pe mormântul domnului inginer Ionescu o
garoafă albă, curată, un alb extraordinar de culoarea zăpezilor pure, îmi luai
haina de agăţătoare pe umăr şi plecai către autostradă; reflexele serii băteau în
oglinda asfaltului ca nişte licurici pe luciul unei ape, se jucau parcă, apărând
şi dispărând în adâncuri. Luminile oraşului se aprinseseră şi ele părând de la
această distanţă nişte mărgele strălucitoare înşirate pe o enormă aţă, din când
în când farurile maşinilor apăreau şi dispăreau în noapte ca nişte imense
farfurii zburătoare care se joacă pe bolta albastră a cerului.
Trebuie, mi-am zis, să plec din mijlocul acestor amintiri care mă
torturează şi mă vor tortura mult timp dacă voi mai rămâne aici. Ridicai mâna
în faţa a două faruri, dar maşina trecu nepăsătoare pe lângă mine, aruncând în
urmă gazele de eşapament şi împroşcându-mă cu acel fum înecăcios de
benzină nearsă. Trecură şi a doua maşină, şi a treia şi a patra tot nepăsătoare,
lăsându-mă în urmă ca un semn de întrebare. Nu stăteam pe loc, îmi pusesem
în gând să merg şi eu pe jos până voi găsi un milostiv să mă scoată din acest
infern să mă ia, să mă ducă dracului în paradis; aerul serii îmi făcea bine, mă
răcorea şi-mi ozona coşul pieptului care se îmbâcsise de-atâta fum de ţigară.
,În sfârşit alte faruri îmi apărură şi eu ridicai insistent mâna să
oprească. Era o maşină mare, probabil o Tatră sau un Buceag, scârţâiră
frânele brusc şi pe geam scoase capul un ţânc. Prin acel semiîntuneric îi zării
faţa pistruiată şi părul în dezordine pe frunte. “Ce doriţi?”- mă întrebă el,
preocupat de urletul motorului care torcea. “Să merg şi eu cu
dumneavoastră!- îi răspunsei eu, evitând numele oraşului în care trebuia să
sosesc pentru faptul că nu-l ştiam. Aştept de o jumătate de oră şi ăştia cu
maşinile mici nici nu se uită la mine, s-au boierit!” “He-he-he, behăi el, s-au
ajuns, sau dracu să-i ia, poate le e frică de hoţi, hai, urcaţi-vă, să-mi spuneţi
unde să opresc că eu sunt în tranzit!” “ ,Înainte!”-îi răspunsei eu tot în
zeflemea. “Tot înainte!- repetă el deviza pionierului pe care o ştia probabil
din copilărie, hai, Mariţo, se adresă el apoi maşinii,tu eşti rablă, eu cioban şi
nu facem nici un ban!”, apoi apăsă pe acceleraţie şi maşina plecă ca un bolid
pe autostradă.
La început nu-mi plăcu pentru că era distrat, doream să mă lase în pace
să-mi ling rănile, să zac preocupat de gândurile mele, căldura din cabină mă
moleşise şi mă trăgea la somn. Din când în când priveam prin oglinda
retrovizoare cum se depărta acel oraş de mine pe măsură ce urcam dealurile,
luminile deveneau nişte steluţe şi blocurile îngrămădiri informe de cuburi…
Când voi mai veni pe-aici?- mă întrebam eu cu gândul la Iulişka şi la
Pişto şi tot eu îmi răspundeam în gând: niciodată!. Copiii se vor mări, îşi vor
140