NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

zice el cu o voce rece, subţire, piţigăiată, care-mi bate şi astăzi în urechi, au
venit ruşii şi -au instalat în clopotniţa aia o mitralieră şi dincoace de ziduri şiau
pus tunurile şi uite, vezi, matale, pomul acela din faţa noastră, pe-acolo au
apărut ruşii şi-au început să se bată cu nemţii…Noi am fugit în pădure,
auzeam de-acolo cum trăgeau cu tunurile…”
,Între timp de el se apropie o femeie tinerică: “Hai, măi, acasă, i se
adresă ea, ce naiba, că te-apucă noaptea cu ele pe-aici, când le mai mulg eu?”
Avea în cap o basma neagră, pe spinare un cojocel de miel bălan şi în
picioare nişte sandale crăpate. O privii de sus până jos, făcu şi ea la fel cu
mine şi, până la urmă” văzându-mă străin, intră-n vorbă cu mine: “Pi şine
cătaţi domniavoastră?” “Aveam aici la mânăstire o fată pe care-o iubeam, pe
nume Agneta, venisem pe la ea să văd ce mai face!” “Cum arăta surioara?”
“Era cea mai tânără fată din mânăstire, era frumoasă, bălană, cu gropiţe-n
obraz.” “Gropiţeeee…”- se gândi femeia câteva clipe. “Da, şi de statură
potrivită!” “Bine, dar mânăstirea o fost evacuată, au mai rămăseseră câteva
măicuţe şi vreo doi călugări bătrâni…Dar o venit blestemul ăsta pe capul lor,
pe călugări i-or dezbrăcat ruşii şi i-or trimis pe la casele lor, iar pe cele
călugăriţe le-au dus în pădure şi ş-au bătut joc de ele, după care a plecat
fiecare încotro vor fi văzut şi ele cu ochii.” “ştiţi cumva numele celor care au
rămas aici?” “De unde să-l ştiu, că noi stăm tocmai în partea ceea…” şi arătă
cu degetul un sătuc de peste deal.
Priveam acele ziduri şi căutam să desluşesc chipul Agnetei printre ele,
unde să se fi dus, încotro să fi luat-o, ce să se fi întâmplat cu ea? “A fost greu,
toca mereu acea femeie, văzându-mă pierdut, două zile s-au bătut aici, pe una
din călugăriţe au găsit-o nişte oameni spânzurată în pădure…Dar nu e cea pe
care-o căutaţi dumneavoastră că era mai bătrână…”
Clopotniţa era retezată în două, clopotul rămăsese spânzurat într-o
parte şi acoperişul zburase pe un zid lateral, curtea mânăstirii era plină de
gropi care acum se umpluseră cu apă, zidurile căzuseră, bucăţi întregi săriseră
departe pe o porumbişte ca în urma unui mare cutremur.
M-am aşezat jos pe o ridicătură de pământ şi am privit orizontul în
spre apus, soarele se lăsase jos de tot, palid, neputincios, razele lui roşietice
de-abia reuşeau să străpungă norii fumurii dinspre pădure.
Femeia aceea îi da înainte cu ceea ce ştia ea, povestea totul rece şi sec,
parcă n-ar fi durut-o nimic; amesteca lucruri adevărate cu poveşti care
circulaseră şi pe vremea când stătusem eu aici; se făcuseră pe seama
mânăstirii legende pe care oamenii le credeau adevărate.
“Bine, bine, o descoseam eu, dar nu ţii minte nici un nume, cel puţin
un nume din toate poveştile astea?” “Bine, zicea ea, dar tălică nu ştii că bieţii
călugări şi călugăriţe au numele lor de călugărie?” Cu această vorbă am rămas
eu: “Călugării au numele lor de călugărie…” ştiam aşa ceva, dar voiam să
aud din gura ei cel puţin un nume de care să-mi leg amintirile mele. Dacă aş
138