NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Drumul de la Debreţin până acasă l-am parcurs mai mult noaptea
prin pusta ungară şi pe drumuri dosnice, de aici înainte carnetul meu de
însemnări are filele albe; doream să ajung cât mai repede acasă, s-o întâlnesc
pe Agneta. Bănuiam că ea trebuia să fie undeva să mă aştepte. ,Îmi socoteam
zilele, săptămânile, lunile de când mă despărţisem de ea şi mi se păreau o
veşnicie.
Undeva, într-o gară am găsit un tren plin cu răniţi români care
mergeau acasă, în patrie, şi m-am agăţat şi eu de el; m-am urcat sus pe
vagoane şi priveam de acolo cum, în urma războiului, viaţa se refăcea încet,
ţăranii îşi culegeau bruma de porumburi care mai rămăseseră, prin sate şi prin
oraşe se reparau clădirile, şoselele, străzile, liniile ferate. La Cluj am coborât
din tren şi n-am mai avut răbdare, am luat-o pe jos spre casă.
Am ajuns acasă bolnav într-o seară, spre asfinţit, m-a întâmpinat tata
plângând şi eu mi-am dat seama că în familia noastră s-a întâmplat iar ceva
grav, căci tata nu plângea din orice fleac. “Mama?”- îl întreb eu. Tata nu mi-a
răspuns nimic, a dat din cap că da, ea s-a prăpădit, apoi m-a luat şi m-a sărutat
ca niciodată în viaţa lui. Ce tristă şi ce pustie era curtea fără mama! O
aşteptam parcă să-mi aşeze masa şi nu se arăta, îmi venea s-o strig, s-o caut
prin grădină sau prin casă, acolo unde se ducea ea la treburile ei, dar îmi
dădeam seama c-o caut sau o strig degeaba… Mama mea, bătrânica aceea
dulce care mă întâmpina de fiecare dată cu căldura ei sufletească, nu mai era,
se dusese pentru totdeauna pentru mine. “O să vină, maică, odată timpul ca eu
să nu mai fiu, îmi spusese ea cândva, să ai grijă de sufletul tău, să te păzească
Dumnezeu de rele căci relele te îmbătrânesc şi te câinesc!” Venise, mamă, şi
această vreme, venise prea repede, de-acum chiar că nu mai sunt copil, mi-au
dat şi tuleele şi-am trecut şi printr-un război.
Seara, fără să-i spun lui tata, am plecat la Dej; îl minţisem pe tata că
trebuie să ne prezentăm la Cluj pentru a ne înregistra că am venit din
misiunile noastre. Gândul meu era cum să fac să ajung la Agneta mai repede.
,În drum spre Gheorghieni am urcat dealul pe la cimitir şi i-am sărutat mamei
mele mormântul, ţărâna aceea proaspătă care-o acoperise; era o zi mohorâtă
cu ceaţă, burniţa, era cred început de decembrie fără zăpadă, un câmp negru
plin de ciori, singur pe potecuţa pe care altădată plecasem cu unchiul Bucsi;
am început să plâng ca un copil, plângeam şi-i sărutam chipul Agnetei pe
care-l păstram într-o fotografie.
Până la Dej am făcut două zile şi o noapte, spre seară intram în gară cu
emoţia revederii; am tăiat câmpul spre mânăstire dar, spre surprinderea mea,
mânăstirea nu mai era, în faţa mea apăruseră nişte ziduri ruinate afumate…Mam
apropiat de un copil care-şi păzea nişte capre prin bălării şi l-am întrebat:
“Măi, băieţel,eşti bun să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat aici?” “Ruşii, nene,
137