NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

noastră fericire, în a doua era Agneta, călugăriţă, şi în ultima tot ea, se
fotografiase special pentru mine, era îmbrăcată într-o bluză albă, cu faţa plină
de lumină, zâmbind aşa cum numai ea ştia să zâmbească, lăsând uşoare
umbre pe obrajii ei în dreptul gropiţelor; prin păr parcă i se jucase un vânticel
şi i-l răscolise. Aceasta îmi era fotografia cea mai dragă pentru că era cea mai
apropiată de firea ei, în cea în care era călugăriţă părea îmbătrânită, probabil
din cauza hainelor negre. ,În fotografia în care era cu mine stătea prea
ţeapănă, sub emoţia gestului de-a sta lângă mine.
Cât priveşte carnetul e foarte greu să mai descifrez tot ce-am scris în
el, caut zadarnic să-mi mai reamintesc anumite scene din el şi e imposibil să
mi le mai reamintesc; sunt însemnări seci care nu-mi mai spun nimic. ,În
aceste însemnări sentimentele mele faţă de Agneta mi le ascundeam, în afară
celor câtorva scrisori, n-am lăsat nimic scris care să-mi trădeze zbuciumul
meu pentru ea…,Încerc să reiau firul povestirii mele cu însemnări din carnet,
peste multe trec, fiind neimportante, pe cele mai multe le trăiesc şi astăzi şi le
aştern pe hârtie neschimbate pentru autenticitatea lor: “18 octombrie…lupte
grele… Vida Baci doarme, de fapt se odihneşte, lupte grele, deci, în direcţia
Kaptalan-Komoros, unul din caii mei a murit…Eram la marginea satului
învăluiţi în pânza densă a unei ceţi ce se lăsase peste tot pământul, într-o
dimineaţă, pitisem caii şi căruţa într-un lan de porumb, eram foarte obosiţi,
peste zi muncisem de ne spetisem cărând la muniţii. Acum ne odihneam, eu
dormeam pe câteva braţuri de coceni lângă botul cailor, focul se liniştise şi,
când totul părea că s-a sfârşit, mă trezeşte un răpăit scurt de mitralieră, venit
foarte de aproape, urmat de un rânchezat de cal…Imaginea lui o am
permanent în minte, nu numai oamenii, dar şi animalele au un gest suprem în
faţa morţii: se ridicase în două picioare, retezat peste gât şi zbira ca nebun cu
sângele târâş, ţâşnindu-i din vinele gâtului. Eu am sărit şi i-am îmbrăţişeat
botul cald, prăvălindu-mă peste el; rămăsese cu ochii mari , calzi şi umezi
spre mine, cerându-mi parcă ajutor…”
“…pătruns în Debreţin prin gara principală, imagine fantastică a
oraşului: clădiri mistuite de flăcări, oamenii treziţi în toiul nopţii fugeau
bezmetici, foc de arme, morţi, răniţi, tunuri antitanc şi aruncătoare uşoare
trăgeau aiurea, grenade, explozii seci de proiectile de artilerie care cad cu
nasul pe caldarâm, lăsând în urmă uriaşe gropi…aici a fost o “noapte a
sfântului Bartolomeu”
“…19 octombrie, tancurile sovietice şi vânătorii de munte pătrund în
oraş…”
Eu rămăsesem cu un singur cal pe care mi-l luase comandantul şi
umbla călare pe el, mi-l aducea numai seara ca să-l hrănesc. Stăteam mai mult
degeaba pe lângă comandament, mă cam luaseră la ochi că aş vrea să fug,
probabil că le spusese vreo şopârlă de intenţia mea. Cineva dintre ai noştri îi
131