NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

nu mai glumi cu mine!”-îi răspunsese vecinul, nevenindu-i să creadă. “Să fieal
dracu care te minte! Ia lumânările astea şi aprinde-le tu că eu plec la miliţie
să mă predau!”
,Îl pedepsiseră cu pedeapsa capitală, venise un băiat al lui din armată,
unicul dealtfel, şi făcuse recurs şi-i dăduseră două zeci de ani de închisoare .
Omul ajunsese într-o stare jalnică şi se luase la ceartă cu fiul său acolo la
tribunal că trebuia să nu intervină, să-l fi lăsat cu acea pedeapsă cu moartea
că el şi aşa n-avea de ce mai trăi pe pământ. “Kiraly Mihaly!”- auzii o voce
piţigăiată de femeie, probabil grefiera. “Prezent!” -strig eu, trăgându-mi copiii
de mâini, aproape de masa judecătorilor. Când îmi ridic capul îl văd pe
Spânache lângă mine, aşezat pe un scaun, avea o figură răvăşită, arăta parcă a
jigodie tăvălită prin ţărână.
Se dă lângă mine şi-mi şopteşte: “Am avut o noapte grea, domnule
Mihaly! Am gura amară şi plină de venin…” După ce pronunţă venin, scuipă
o flegmă în batistă urmărind cu privirile pe partenera lui de proces, avocata
Pomană. “Credeam că nu vine fufa-asta, adăugă el, ascuţindu-şi privirile şi
încrucişindu-le cu ale unei fetiţe care stătea lângă nevastă-mea, auzisem că e
chemată la Bucureşti la Tribunalul suprem cu un recurs extraordinar. Lângă
acea fetiţă nevastă-mea stătea retrasă, aşteptându-şi parcă rândul la fotograf.
Era îmbrăcată cu o rochie cumpărată de mine tocmai de pe la Suceava, i-o
adusesem cadou de două zeci decembrie, ziua ei de naştere, făcusem de aşa
natură ca în ziua aceea să fiu acasă, am ajuns cu maşina pe la orele
treisprezece şi am găsit-o cu copiii la masă. Când m-a văzut cu rochia, s-a
sculat de pe scaun, mi-a sărit de gât şi m-a sărutat. “Eşti o bomboană, Mihaly,
ai început să fii şi tandru!” Auzi, domnule, ştia şi ea ce e aia tandreţe!
Realitatea era că în acea rochie îi stătea foarte bine, mătasea uşoară,
colorată viu cu un câmp de albăstrele, îi subţia corpul, făcând-o mult mai
tânără şi mai frumoasă. ,Îmi veni în minte acel gând idiot care mă mai
vizitase de câteva ori ca să mă împac cu ea, să şterg totul cu burtele şi s-o iau
de la cap, să uit totul şi să plec într-un alt oraş cu ea unde nu ne mai cunoaşte
nimeni şi unde nu ne mai arată nimeni cu degetul.
“Tovarăşe, Kiraly Mihaly, îţi menţii acţiunea de divorţ?”- căzu acelaşi
glas subţire care cu câteva clipe înainte mă strigase să vadă dacă m-am
prezentat. “Da!”- am răspuns eu categoric, după câteva clipe de ezitare în care
în sufletul meu se declanşă parcă un uragan, un fel de ciclon devastator, caremi
răscoli toate amintirile, oprit brusc de acest “da” căzut ca o sentinţă de
undeva din străfundurile conştiinţei mele. “Atunci veniţi şi semnaţi!” şi m-am
dus într-o tăcere solemnă, mi se părea că toată acea lume îngrozită de acel
criminal acum se uită la mine cu aceeaşi ură cu care privea pe acel inculpat în
acea crimă.
,Între timp s-a format şi completul de judecată; judecător era aceeaşi
femeie care mă condamnase atunci, aducându-mi acea învinuire absurdă că l-
124