NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Scrisoarea mea nu mai are dată, este de altfel ultima scrisoare şi mă
gândesc şi astăzi, că dacă ajungea în mâna Agnetei poate că viaţa noastră s-ar
fi schimbat; scrisoarea însă a rămas în mâna mea în drum spre poştă şi, pe
urmă, în graba cu care am plecat, am băgat-o în buzunar.
“ Dragă Agneto, îi răspundeam eu, de la un timp mă urmăresc gânduri
tulburi şi poate ai avut dreptate în visul tău cu acei porumbei care au zburat şi
s-au pierdut în infinitul cerului. Porumbeii aceia au fost pacea şi liniştea
noastră şi visul nostru, spulberate în neant…
Nu ştiu cu ce să încep, am vrut să-ţi scriu două scrisori şi nu le-am
terminat, erau întotdeauna depăşite de evenimente. ,Între timp am primit
scrisoarea ta şi parcă am stat de vorbă cu tine, ţi-am mângâiat părul şi ţi-am
sărutat ochii aceia mari şi dulci; am aflat multe despre tine şi-mi pare bine că
încă nu ţi-ai pierdut încrederea în mine. Iată hotărârea mea: îndată ce primeşti
această scrisoare, pleacă imediat cu trenul spre mine, mă cauţi aici la
armeanul Lazăr Deleş, angrosist, pe care-l cunosc toţi. Am aranjat să locuim
la ei, fiindu-le de ajutor în gospodărie.
Cât de mult timp a trecut, dragă Agnetă, şi câte nu s-au mai întâmplat
în răstimp. Timpurile sunt şi aşa tulburi, chiar dacă va veni războiul, noi,
împreună, vom fi totuşi fericiţi; ştiu aici o colibă în pădure şi vom trăi ca
sălbaticii până va trece primejdia.
Aici o duc bine, dragă Agnetă, stăpânii mei sunt buni, mă plătesc bine
şi nu fac mai nimic, iau de la gară marfă şi o desfac în tot judeţul, citesc mult,
doamna Deleş are pereţii căptuşiţi cu cărţi precum era castelul dragostei
noastre. Mă gândesc mult la tine şi-mi pare rău că n-am plecat împreună,
eram mai siguri unul de altul. Pe-aici miroase a toamnă şi este aşa de frumos,
vila domnilor Deleş este aşezată pe o luncă la marginea satului şi de acolo
încolo urmează un câmp de porumb, o mare de verdeaţă dată în galben care
unduieşte în bătaia vântului, după care vine dealul, pădurea, o pădure mare
netăiată de sute de ani…
Aş vrea să termin această scrisoare mai repede, s-o pot pune la poştă,
să vină ca vântul spre tine şi să-ţi anunţe marea veste.
Terminând scrisoarea e ca şi când m-aş despărţi de tine de aceea nu-mi
vine să pun punct, ţi-aş scrie mult şi-aş cuprinde tot universul în braţe şi ţi l-
aş trimite ţie povestit, ţi-aş spune ce-i în lună şi-n stele şi pe faţa cealaltă a
pământului, ţi-aş spune ce-i în sufletul meu şi-n sufletul tuturor oamenilor, ce
se petrece acolo în război şi ce se petrece în Bucureşti, care, după câte aud, e
întors pe dos de către anglo-americani, ţi-aş spune despre stăpâna mea care e
o fire zbuciumată şi nefericită, despre viaţa ei, despre planurile ei cum vrea să
ne cunune, despre drumurile mele şi despre aventurile mele…
Dar mă opresc aici, sărutându-ţi ochii şi guriţa şi fug să-ţi pun
scrisoarea la poştă, mica mea nălucă rătăcită prin mânăstire, al tău pe
veci,Mihaly.”
113