NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

purtat-o cu mine peste tot, până când şi în scurtul meu episod cu războiul şi,
de câte ori îmi aduc aminte de ea, o recitesc: “Dragă Mihaly, îmi scria ea, nu
mă obişnuiesc deloc fără tine, stau zile întregi la fereastră să te văd şi nu te
mai zăresc, te-aştept să vii de undeva şi nu mai vii, trimite-mi vorbă pe vânt
sau pe lună că noaptea dorm cu geamul deschis s-o pot săruta. De ce întârzii,
au m-ai uitat, aşa îţi ţii tu promisiunea? Stau nopţi întregi şi zile întregi şi
plâng ca o proastă şi-am slăbit şi m-am uscat ca o frunză bătută de vânturile
toamnei târzii…şi ştii de ce? Dacă nu vii mai repede, eu voi fugi sau îmi voi
pune laţul de gât, nu mai pot sta aici “aşa”! (Când am citit “aşa” m-a m gândit
la copilul nostru!)
Totul aici este cum ştii, umbra ta şi gestul tău au fost iertate şi uitate de
sfinţii părinţi, Pater Vardian a înnebunit de tot, zbiară toată ziua, părintele
Visarion şi cu Mater Dolorosa au dispărut din mânăstire; e bine că a plecat
Mate Dolorosa, am impresia că ea ştia despre dragostea noastră, pentru că din
când în când îmi cerceta cu coada ochiului burta… Cică s-au dus în Ungaria
şi nu ştiu ce-au mai făcut…Mânăstirea a rămas mai neagră şi mai tristă, toţi
aşteaptă ceva; pasărea aia de oţel cu care ne speria Pater Vardian e războiul,
ştia el ceva, se-aude că românii cu ruşii au făcut pace şi au întors armele
împotriva nemţilor…Nu mai ştiu ce voi face dacă va veni războiul peste
noi…
Să am o putere, Mihaly, aş zbura spre tine ca o păsăruică şi ţi-aş
veghea somnul şi viaţa ta. Am visat azi noapte că eram împreună la casa
noastră, tu stăteai pe pat şi eu pe-o laviţă şi deodată s-a auzit un zgomot
puternic şi ce crezi că era, Mihaly, luna era, făcuse explozie şi cădea spre
pământ o ploaie de praf galben, ce frumos era, Mihaly, tu ai început să fugi
după mine prin grădină să mă prinzi şi eu te amăgeam, era ceva fantastic, un
décor de vis…Tu m-ai prins şi m-ai strâns în braţe şi m-ai trântit în fân, totul
parcă se desfăşura în altă lume, ne mişcam încet, după alte legi, şi-am făcut
dragoste şi-am speriat un stol de porumbei din preajma noastră care dormeau
într-un nuc şi-au zburat pe deasupra noastră, erau porumbei albi; după ploaia
aceea galbenă, s-a făcut o dungă albă pe cer ca un ştergar azvârlit peste
albastrul acela, cale spre care au zburat acei porumbei şi unde s-au pierdut.
După care m-am trezit cu bătăi de inimă…Am pus ochii pe luminiţa lămpii şi
m-am închinat.
Oare plecarea porumbeilor să fie semn rău pentru noi? Eu ştiu că mă
iubeşti şi ştiu că te lupţi acolo unde eşti să mă iai de aici, dar te rog fă-o mai
repede până nu va fi prea târziu. Te aştept, dragul meu, cu lacrimile în ochi şi
cu suspinul în suflet, a ta nefericită Agneta.”
După citirea acestei scrisori mi-a rămas ceva amar în gură, mă
răscolise şi mi-o adusese în faţă pe Agneta, cuprinzându-mă un dor nebun de
ea. N-am mai mâncat, l-am condus pe tata la gară şi, reîntors, m-am apucat
să-i scriu pe adresa din oraş, care mi-o transmisese.
112