NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

până şi şevaletul tocmai când îi spusesem că doresc să fac Castitatea sluţită şi
Desfrâul frumos ca un copil, ,Înţelepciunea tâmpită şi nebună şi Nebunia
frumoasă ca o nimfă…Eşti nebună, mi-a zis el, tu nu vezi că delirezi?”
A făcut o pauză, a oftat şi iar a început să plângă, înfundată în
perne…M-am apropiat de ea, de căpşorul acela frumos al ei şi am început s-o
mângâi pe frunte şi pe obraji; câtva timp a tăcut, cuprinsă ca şi mine de o
dulce ispită. Desprinzându-se din acele dulci mângâieri, puţin jenată, mi-a
reproşat: “Tu încă nu înţelegi toate acestea!”
Le înţelegeam perfect, dar eu eram mistuit de focul Agnetei. Chiar am
vrut să mă destăinui şi eu şi să-i spun suferinţa mea. Mi-a venit ideea s-o rog
să o primească şi pe Agneta aici ca un semn de bunăvoinţă. N-am avut însă
curajul, eram prea nou să-i cer acest lucru.
Au urmat aşa multe seri, la rând, venea la mine cu chipul ei care parcă
se înseninase şi-mi povestea ore în şir tot trecutul ei. După plecare, peste
chipul ei se suprapunea chipul Agnetei şi mă chinuia ore întregi, nu puteam
să mai închid ochii până dimineaţa, în capul meu auzeam numai finalul din”
Chorus mysticus” sau vocea bătrânului Goethe cu “Das Ewig-Weibliche” al
lui…
Dimineaţa o luam de la cap, intram într-o enormă magazie şi sortam
marfa în rafturi, îmi plăcea să am acolo o ordine desăvârşită, de fapt cu
ordinea îl impresionasem pe stăpânul meu şi-i câştigasem încrederea.
,Într-o sâmbătă de dimineaţă, domniţa mă anunţă să pun caii la trăsură
că doreşte să se plimbe. Sâmbăta după masă şi duminica, din proprie
iniţiativă, luam caii şi plecam cu ei pe luncă ca o continuare a îndeletnicirii
mele de ţăran de odinioară. Acum mi-a schimbat planurile şi îmi părea rău.
Mă cam inervaseră şi vizitele prea dese ale ei seara în camera mea, începusem
să mă tem de stăpân, poate cine ştie ce credea…De data aceasta era ceva nou:
o plimbare care mă încântă şi pe mine…şi-am plecat imediat după masă, era
căldură mare, se-apropia luna lui cuptor, grâul dăduse în pârgă, venea
postomol peste noi în valuri verzi-gălbui, mirosea a levănţică şi-a busuioc şi
zefirul aducea aer răcoros în valuri şi doamna Deleş, încântată de asemenea
poezie, tăcea şi privea cu o uşoară melancolie câmpul acela mare, nesfârşit.
Am luat-o pe un drum de ţară, printre lanuri şi am coborât un prundiş, aici am
intrat într-o vâlcea în care cântau mii de păsări cu glasuri de vioară, de oboi şi
de piculină, un întreg concert…Mergeam pe sub umbra unor goruni bătrâni
care ţineau pe vârfuri pânza albastră a cerului, spălăcită de-atâta lumină,
printre care treceau leneşi câţiva nori zdrenţuiţi spre apus. Lăsasem trăsura cu
caii să pască şi plecasem să mă tăvălesc pe iarbă; în urma mea, domniţa Deleş
plângea, am văzut-o cum i se scurgeau pe obraji lacrimile pe care din când în
când le ştergea cu o batistă…Câţiva bivoli se bălăceau cu o mare lentoare în
apa râului care curgea pe lângă noi, deasupra lor un uliu se rotea nestingherit,
dominând înălţimile. “Să mă duci în mijlocul pădurii, Mihaly-mi-a poruncit
108