NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

dreaptă aerul în semn că a înţeles şi, sigur de data aceasta pe el, se înfipse ca
o căpuşă în scaunul acela al macaralei, satisfăcut că, în sfârşit, îl lăsam singur
cu ea, funcţionând perfect.
Mi se făcuse dor de copii şi mă gândii să mă duc până la poştă să-i dau
un telefon Iulişkăi s-o întreb ce mai fac micuţii mei. ştiam că soru-mea are
grijă de ei, toată dragostea ei maternă se revărsa asupra lor, ea nu avusese
copii şi pe deasupra rămăsese şi văduvă; singurătatea ei era mângâiată de
aceşti doi copii care-o adoptaseră ca pe o mamă . şi totuşi inima mea se
strânse când îmi veniră în minte clipele de despărţire. Plecasem de lângă ei de
aproape două săptămâni şi nu ştiam nimic de fetiţă care plecase la mare şi
nici de Pişto care era un năzdrăvan şi cine ştie ce drăcării făcuse el pe-acolo.
Oraşul la acea oră era calm, în afara câtorva cozi la carne, era o tăcere
provincială, strada liberă, descongestionată respira în linişte aerul proaspăt al
începutului de vară, vitrinele zâmbiau şi ele calm razelor soarelui care le
lumina ca un enorm reflector, la hotelul din centru câteva grupuri de militari
pompieri făceau o aplicaţie cu două maşini, întinseseră nişte lungi scări până
la etajul opt şi urcau greu pe ele în privirile admirative ale câtorva casă-gură
care rămăseseră impresionaţi de ce văzuseră.
Dădui pe la un chioşc de tutun şi-mi schimbai bani de telefon, căscai
gura şi la câteva afişe cu filmele săptămânii, mă gândii chiar să iau două
bilete pentru diseară şi să merg cu Marika la film.
La poştă făcui numărul şi-mi răspunse imediat Iulişka, sora mea, “Ce
fac copiii ?”- am întrebat-o eu cu o mare emoţie. “Ce să facă, bine! Fata a
plecat la mare, iar Pişto colindă totate coclaurile pe unde umblai şi tu! E-n
patria lui, n-avea nicio grijă!” “Să-i dai să mănânce bine dimineaţa că nu prea
mânca acasă…” “N-avea nicio grijă, poţi să-l mai laşi până duminică când
vine şi fata din tabără! Pa, servus!”
Am plecat înapoi fericit, o fericire mică, cuminte, peste un fluviu de
nefericiri care dăduseră buzna peste mine…
7
Cu angrosistul Deleş intru iară într-o poveste fantastică. Armeanul
locuia într-un pitoresc castel aşezat pe o vale numită Valea Amintirilor, un fel
de luncă peste care curgea un firav izvor; într-o parte a acestui pârâiaş se
întindea o pădure în scări până în vârful unui deal; în cealaltă parte, după
luncă, începea satul la marginea căruia Deleş avea depozitele, chiar aşa se şi
105