NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

certificatul medical? …îhîî..da…da…tovarăşul secretar?…păi pe ce
temei?…bine, dar nu mai înţeleg nimic… a fost discutat în şedinţă? …s-a luat
vreo hotărâre?, cum, îi luăm unui om drepturile chiar aşa că vrem noi? Asta e
culmea… Vă salut!- termină el furios şi trânti receptorul pe furcă, adresândumi-se
apoi mie cu o voce calmă, aparent calmă, pentru că în el fierbeau
dracii- tovarăşe Mihaly, îmi pare rău că acum nu pot face nimic, mai lasă-mă
o săptămână- două, să-mi cunosc şi eu oamenii, tovarăşul Vlad de la sindicat
zice că a făcut-o secretarul de partid în timp ce mi-a ţinut locul, să-l întreb şi
eu să văd cum e chestia…” “şi cum rămâne cu mine, tovarăşe director?”
“,Îmi notez eu şi te chem să-ţi dau răspunsul!” Am tăcut şi am plecat, nu
ştiam că viaţa va lua o altă întorsătură şi acel tovarăş Caraghiorghe, n-a avut
pe cine să mai cheme să-i spună că rezolvase, că nu mai răspundea nimeni pe
acel şantier la numele de Kirali Mihaly. Mă întosei şi-i cerui să-mi aprobe o
cerere de concediu pentru o zi pe care-o lăsasem vechiului director. “Vă rog
să căutaţi dumneavoastră că am lăsat o cerere de concediu fără plată pentru o
zi, vreau să merg în audienţă la comitetul orăşenesc sau la judeţeana de partid
că am mai multe probleme…” “Da, cu plăcere, eu am găsit aici mai multe
hârtii nerezolvate, le-am avizat şi le-am dat secretarei, mergeţi acolo!”
La secretariat m-a întâmpinat puţin supărată secretara aceea căreia
toată lumea îi zicea fotbalista, acum pe semne că nu-i mergea ceva cu noul
director, o exilase cu biroul undeva la capătul celălalt al clădirii şi acum,
bosumflată, îşi ţinea nasul numai în hârtii.
“Dumneta eşti tovarăşul Mihaly?- mă întrebă ea ridicând ochii spre
mine şi căutând prin mapă ceva, probabil cererea mea. “Da, eu sunt!”
“Poftim!” -mi se adresă ea şi-mi întinse cererea, v-a aprobat concediul acela
pentru miercuri că atunci sunt audienţe la comitetul orăşenesc!”
“Mulţumesc!”- îi răspunsei eu şi ieşii în aerul acela al începutului de vară,
mersei şi mă răcorii un pic la un robinet din faţa blocului care curgea într-un
firişor de apă în şanţ şi de acolo la canalizarea din stradă; jos un roi de fluturi
albi se jucau pe pânza curată a apei, unul din ei îşi udase aripioarele şi
scăpase în apă, mă aplecai şi-l ridicai, prinzându-l cu picioruşele de tulpina
unui cireş. Soarele se ridicase şi el ca de un lat de palmă pe cer şi începuse să
dogoare; câţiva copii, mai încolo, pe o poieniţă, jucau fotbal cu o minge roşie
de gumă, iar dincolo, peste poieniţă, se întindea larma şantierului, se-auzea un
întreg vacarm, buldozere, tractoare, remorci, macarale, muncitori care strigau
sau sudau fierul beton, betoniere grele care treceau cu malaxoarele lor uriaşe
deschise ca nişte enorme burţi, tâmplari care înălţau cofragi lungi, zidari care
pasau şi ei cu mâinile lor cărămizile ca pe nişte mingi de hochei sau le
aruncau pe nişte benzi rulante.
Eu mersei la Belizarie-ăsta fără niciun chef, îl văzui că îndrăgise
schelăria aceea uriaşă de fier şi în sinea mea îmi păru bine şi nu-l mai
deranjai, îi făcui un semn că eu ies prin oraş, el tăie acolo sus cu mâna
104