DESCOPERA

O CARTE
Dupa prezentarea tinereții lui, apare în scenă adevăratul motiv
pentru care s­a hotarat sa scrie această carte, povestirea celor 15 ani de
închisoare și cruzimea cu care a fost tratat în tot acest timp. Din 1949
până în 1964 a fost inchis la Suceava, Pitesti (unde a avut loc cea mai
cumplită „reeducare” din istoria închisorilor din România, cunoscută
sub denumirea de „Fenomenul Piteşti”), Gherla, Târgu Ocna şi Aiud.A
fost eliberat în 1957 şi apoi din nou arestat şi internat în lagărele de
muncă de la „Noua Culme” şi Periprava. Închisoarea Pitești a fost pur și
simplu apogeul terorii și suferinței prin care a trecut autorul, acesta
îndurând așa numita "reeducare prin tortură". La Pitești s­au
petrecut numeroase crime împotriva studențimii române însoţite de o
intensă propagandă mincinoasă prin care vina era atribuită victimelor.
Comuniștii s­au folosit de slăbiciunea sufletelor tinere, slabe si naive care
nu puteau rezista violenței fizice, pentru a afla informații compromițătoare
și a stopa valul de legionari ce îi voiau îndepărtați de la putere. O metoda
josnică, dar care s­a arătat a fi folositoare pentru scopurile lor.
Autorul prezintă într­un mod succint și dureros ororile ce se petreceau în
acea inchisoare: "Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne în
istorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării.
Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în
penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul”,
cu virtuţile sau slăbiciunile sale.”
Nu mulți au reușit să facă față la toate aceste chinuri. Oamenii
mureau pe capete și nici unui gardian, anchetator sau
"reeducat" nu părea să îi pese. Neculai Popa a ajuns sa
fie inapt muncii, boala lui ajungând până la tuberculoză osoasă, care a
fost vindecată cu mare greutate: "Nimeni din cei ce n­au cunoscut
măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să­şi
imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală
fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de deznădejde, iar
moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte.”
8