Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

lezate, dacă considerau exagerată despăgubirea pretinsă. Dacă un rob omora un rob al altei
persoane, deşi era condamnat la moarte, sentinţa nu se executa, fiindcă ucigaşul era dat în
schimbul celui omorât. Dacă nu se reglau prin schimb, astfel de procese se puteau încheia cu
plata amenzii penale şi a răscumpărării vieţii victimei de către stăpânul robului ucigaş. Dacă
fostul proprietar nu era interesat în plata capului propriului rob, acesta putea fi răscumpărat de
altcineva, în proprietatea căruia trecea mai apoi.
REGLEMENTAREA CĂSĂTORIILOR
Ţiganul ce va lua moldovancă, au moldovan ce va lua ţigancă să nu cuteze nime de
acum înainte să facă pe moldovan au pe moldovancă ţigani robi, au pe copiii lor, dar ca să
nu se deie pricină ţiganilor a ieşi din robie cu această pricină s-au legat plată grea, [...]
fiind unii din ţigani bogaţi şi ca să nu se îndemne a eşi sămânţa lor din robie.
(1741, Moldova, hrisov al lui Constantin Mavrocordat)
De vreme ce la împărţirile de ţigani se făcea multe amestecături cu nedreptate şi
despărţirea copiilor de părinţii lor [...]. Cunoscându-se aceasta mai amar şi mai cumplit şi
decât robia străinilor vrăjmaşi, despărţindu-se părinte de ficior şi frate de frate, că de se
numesc ei ţigani, dar a lui Dumnezeu zidire sunt, fiind un lucru foarte făr de cale a se
împărţi ei ca nişte dobitoace [...] ca să se taie această faptă necuvioasă şi cu totul făr
dreptate [...] de azi înainte împărţeală de copii de ţigani să nu mai fie.
(1766, Moldova, hrisov al lui Grigore Ghica)
Oricare ţigan va îndrăzni de acum înainte să se cunune cu muere slobodă, adică nu
ţigancă, să se desparţă negreşit şi să se pedepsească foarte rău ; şi copiii ce să vor face cu
dânsa să fie slobozi.
(1780, Pravilniceasca Condică, Ţara Românească)
Deşi nu aveau capacitate juridică, documentele menţionează uneori robi sau ţigani (fără a
specifica întotdeauna dacă sunt liberi sau nu) care dispun de propriile bunuri. Chiar atunci când
nu aveau drept asupra pământului pe care îl lucrau, robii aveau totuşi gospodăriile lor, vite şi
inventar agricol, atestate în izvoare cu termenul de avere. Hrisoavele moldoveneşti din secolul al
XVIII-lea, ca şi Regulamentele Organice la începutul secolului al XIX-lea, menţionau animalele
ţiganilor, cu care aceştia făceau negoţ, iar hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1749
(Moldova) amintea ţiganii bogaţi, pe care domnul încerca, prin taxe prohibitive, să îi îndepărteze
de căsătoriile cu moldovence, care asigurau în timp descendenţilor statutul de oameni liberi.
Avutul robilor se transmitea la moarte urmaşilor direcţi. Dacă robul nu avea însă descendenţi
direcţi, la moartea sa avutul îi revenea stăpânului.
7