Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

Teoretic, diferenţa fundamentală între cele două condiţii servile se situa la nivelul
raporturilor acestora cu pământul. Ţăranii aserviţi aveau domiciliul în propriile lor sate. Ei erau
adică ai pământului ce fusese al lor, încât şi atunci când stăpânul avea mai multe moşii, rumânii
sau vecinii îşi aveau domiciliul în satele lor de baştină. Dependenţa robilor de stăpânii moşiilor
avea caracterul de apartenenţă personală. Robii puteau fi mutaţi de pe o moşie pe alta după
interesul stăpânilor lor.
Obligaţiile pe care robul le avea faţă de stăpânul său, în practică aproape infinite şi prin
urmare greu de inventariat, sunt redate în documente prin formule stereotipe, care sugerează
îndatorirea robului de a îndeplini toate poruncile stăpânului său. Nu s-au păstrat menţiuni asupra
obligaţiilor specifice pe care robii le-ar fi avut faţă de stăpânii lor. Ţiganii erau legaţi de stăpân,
nu de pământ. Adesea practicau o seamă de meşteşuguri. Când acestea nu erau legate de
necesităţile curţilor stăpânilor lor, ei se puteau deplasa prin ţară, practicându-şi meseriile şi
plătind în schimbul acestei libertăţi relative o dare stăpânului. Robii domneşti (deveniţi în secolul
al XIX-lea ai statului) plăteau această dare către domnie (stat). Robii particularilor erau scutiţi de
orice obligaţie faţă de stat.
Robia era ereditară. Până în secolul al XVIII-lea, când încep să se introducă o seamă de
reglementări în acest sens, căsătoria unui om liber cu un rob atrăgea căderea în robie a celui
liber, precum şi a copiilor rezultaţi.
Puterea stăpânului asupra robilor săi cunoştea foarte puţine îngrădiri legale, fiind limitată
în practică mai mult de necesitatea de a le putea utiliza cât mai eficient capacitatea de muncă
(preţul robilor a fost dintotdeauna destul de ridicat), decât de un sistem normativ cutumiar sau
scris. În schimbul muncilor prestate stăpânii aveau doar obligaţia să-şi hrănească şi să-şi
îmbrace robii care munceau la curte. Pentru cei care umblau prin ţară ca să-şi agonisească
traiul şi plăteau stăpânilor anumite sume de bani, ei nu aveau nici această grijă.
Stăpânul acorda sau nu robilor săi, în funcţie de propriile interese, dreptul de a se căsători
şi avea, în perioadele mai vechi, inclusiv dreptul de a anula căsătoria făcută fără ştirea sa şi de a
despărţi familia respectivă. Atunci când stăpânii îşi căsătoreau robii între ei, plecarea unuia
dintre robi de la fostul său stăpân (de regulă a femeii) era compensată prin schimburi echivalente,
iar copiii rezultaţi erau împărţiţi. Abuzurile pe care aceste practici le generaseră în decursul
timpului, poziţia tot mai intransigentă a bisericii faţă de cununie, sensibilitatea filantropică
specifică secolului al XVIII-lea în general, au făcut ca aspectele legate de căsătoria robilor între
ei sau de căsătoriile mixte să fie riguros reglementate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Cea mai semnificativă limitare a drepturilor stăpânilor asupra robilor lor privea viaţa
acestora. Interdicţia de a lua viaţa robului apare în toate textele juridice ale vremii, iar practica
juridică dovedeşte că stăpânul vinovat de o astfel de crimă era tras la judecată şi sancţionat după
obiceiul şi legea vremii (care permitea răscumpărarea capului vinovatului printr-o sumă de bani
plătită de acesta familiei mortului). În afara răscumpărării, procedeu de cele mai multe ori
acceptat de urmaşii mortului, vinovatul plătea dregătorilor domneşti o amendă penală.
Robii nu aveau capacitate juridică. Robii nu răspundeau material în justiţie pentru
daunele provocate persoanelor libere. Acestea puteau renunţa la robii vinovaţi în favoarea părţii
6