Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

Se pare că iniţial domnul era, teoretic, singurul proprietar de robi. El sancţiona prin acte
de cancelarie orice transfer de robi, ca şi în cazul moşiilor. Această poziţie a domnului este
consecinţa directă a atributelor sale de stăpân absolut al întregului pământ al ţării, cu drept de
viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi. Ţiganii fără stăpân, proaspăt intraţi în ţară sau pur
şi simplu rătăciţi, erau de drept ai domnului. Robii particularilor, întotdeauna confirmaţi de
domnie, ca orice alt tip de proprietate, proveneau din danii domneşti sau din tranzacţii precum
cumpărări, moşteniri, zestre.
În absenţa definiţiilor contemporane, s-a încercat stabilirea trăsăturilor definitorii ale
robiei şi a diferenţelor existente între robie şi cealaltă formă românească de servitute personală,
rumânia sau vecinia, pe baza prevederilor referitoare la robi din codurile de legi din perioada
avută în vedere. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
Sobornicescul Hrisov (1785) în Moldova, precum şi Pravilniceasca Condică (1780) şi Legiuirea
Caragea (1818) în Ţara Românească, stabilesc definitiv echivalenţa termenilor de ţigan şi rob,
dând sens de termen tehnic social şi nu etnic celui dintâi, fără a defini însă robia decât prin
opoziţie cu starea de libertate (la vremea publicării acestor texte juridice, cealaltă formă de
dependenţă personală fusese deja abolită). Singura definiţie mai elaborată a robiei apare la
începutul secolului al XIX-lea, în Codul Calimach (1817, Moldova) care, în plus, nu foloseşte
decât prin excepţie termenul de ţigan, preferându-l în mod evident pe cel de rob.
Robia şi aceia cu privire către dânsa urmată stăpânire, deşi sunt împotriva firescului drit
al omului, s-au urmat din vechime în prinţipatul acesta, însă nu aşa precum romanii întro
vreme au urmat, ci cu o mare deosebire. Căci aice puterea stăpânului nu poate
vreodineoară supt nici un cuvânt sau pricină a se întinde asupra vieţii robului ; iar asupra
averii lui, atunce numai, când nu va avea legiuiţi clironomi sau când, fugind fără a se mai
întoarce, nu va avea neapăraţi clironomi (precum sunt fiii şi părinţii), sau când va vătăma
ori va păgubi pe stăpânul său prin furtuşag sau alte rele urmări. Dintre aceste vederat se
cunoaşte că robul nu se socoteşte întru toate ca un lucru, ci în cât faptele, legăturile,
driturile şi îndatoririle lui privesc cătră alţii, iar nu cătră stăpânul său, se socoteşte el ca o
persoană [omul cu politiceşti drituri şi îndatoriri] ; drept aceia este robul supus
pământeştilor legi şi se apără de către ele.
(Definiţia robiei, Codul Calimach, 1817, Moldova)
Ca formă de servitute corporală, robia a coexistat cu şerbia, condiţia juridică a unei
importante părţi a populaţiei ţărăneşti, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Servitutea
corporală este realitatea primordială a societăţii feudale. Servitutea corporală este un element
care apropie rumânia de robie, ceea ce explică confuzia stăpânilor de moşii în privinţa celor
două instituţii : în ultima sa fază de existenţă, rumânia este tot mai mult asimilată cu robia.
5