Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

Fenomenul migraţionist s-a extins şi dincolo de graniţele principatelor. Din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea până în preajma primului război mondial, grupuri masive de
ţigani originari din România s-au deplasat înspre Peninsula Balcanică, Europa centrală şi
apuseană, dar şi înspre Statele Unite ale Americii, dând naştere unui fenomen apreciat ca a doua
mare migraţie a ţiganilor. Această a doua migraţie a însemnat un nomadism exclusiv urban,
ţiganii staţionând la periferia marilor oraşe, unde formau comunităţi uneori permanente, alteori
efemere.
Procesul de asimilare, favorizat de obligativitatea sedentarizării, dar şi valurile
emigraţioniste succesive au făcut ca, statistic, la sfârşitul secolului al XIX-lea populaţia de ţigani
să scadă de la cca. 7% din totalul populaţiei în epoca dezrobirii, la cca. 4-5%. Deşi procentual
procesul de asimilare pare semnificativ, comunităţile mai mari şi-au păstrat specificul lingvistic,
cultural şi ocupaţional. O bună parte dintre ţigani au continuat să-şi practice meşteşugurile, dar în
condiţiile modernizării societăţii româneşti (inclusiv rurale) - în sensul orientării ei definitive
către producţia de tip industrial (atelier sau fabrică) - acestea şi-au pierdut rolul lor tradiţional în
economia domestică. Locul lor în economie devine insignifiant, iar poziţia lor socială marginală.
Acum se produce de fapt, sub raport social, periferializarea populaţiei de ţigani din România.
România a intrat în epoca modernă cu această componentă socială relicvă a istoriei sale.
Emigrarea a numeroase grupuri de ţigani din România în epoca dezrobirii este o
parte a unui proces demografic de amploare. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea și la
începutul sec.al XX-lea, în țările Europei centrale și de vest s-au stabilit țigani cu trăsături
lingvistice, culturale, etc., diferite de ale ţiganilor ai căror strămoşi ajunseseră aici cu
secole în urmă. Acești nou veniți se numeau ei înșiși Rom. Dialectele pe care le vorbeau
erau diferite de ale țiganilor localnici, caracterizându-se printr-o puternică influență din
partea limbii române. (…) Tot atunci au ajuns în centrul și vestul Europei unele grupuri
de ţigani care nu-și mai vorbeau deloc limba proprie, ci doar limba română; aceştia erau
rudarii, ursarii şi băieşii sau aurarii (…) În ţiganologie se apreciază că la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a produs cea de a doua mare migrație
țigană. (…) Influența venită din partea limbii române (…) caracterizează toate grupurile
de țigani participante la migrație, dovadă a faptului că popasul acestora în spațiul de
limbă română a fost mult mai îndelungat.
(Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998)
Ţigani sedentarizaţi – mahalale ţigăneşti. Sursa: BAR, 159721
22