Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

ŢIGANII EMANCIPAȚI DIN ROMÂNIA DIN A DOUA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XIX-LEA PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Interesul principal al legilor de dezrobire a fost sedentarizarea, înţeleasă ca o condiţie
necesară a fiscalizării foştilor robi. Modul concret în care urma să se facă sedentarizarea şi în
general condiţia materială a populaţiei de emancipaţi au fost lăsate de legislaţie pe seama
stăpânilor de moşii. Consecinţele acestei situaţii sunt cel puţin două. Pe de o parte, în practică, au
existat o multitudine de modalităţi concrete prin care s-a ajuns la sedentarizare. Unii emancipaţi
au continuat să trăiască pe lângă curţile foştilor stăpâni şi să îndeplinească diferite munci casnice,
unii au luat pământ în folosinţă de la diverşi proprietari (inclusiv statul) cu care au încheiat
diverse înţelegeri, unii s-au înţeles cu proprietarii numai pentru locul de casă (domiciliu fiscal),
refuzând să devină agricultori, alţii s-au stabilit în oraşe declarându-se meşteşugari. Pe de altă
parte, după 1856, autorităţile (mai ales cele locale) vor privi emancipaţii exclusiv prin prisma
sedentarizării, devenită obligatorie, înregistrând abaterile de la normă, astfel încât documentele
administrative tind să se concentreze pe latura infracţională (nomadismul) şi pe măsurile de
combatere a acesteia (fixarea în sate în număr mic, dispersarea grupurilor mai numeroase,
reglementarea şi supravegherea strictă a deplasărilor sezoniere legate de ocupaţiile tradiţionale
ale emancipaţilor).
În ansamblu, asimilarea emancipaţilor cu ţăranii clăcaşi nu s-a ridicat la nivelul
aşteptărilor. Cei care au adoptat condiţia de clăcaş au fost împroprietăriţi, ca şi aceştia, prin legea
rurală de la 1864, fie pe moşiile boiereşti, fie pe domeniile statului. Sedentarizarea emancipaţilor
şi legarea lor de ocupaţiile agricole a fost mai pronunţată în Moldova, acolo unde administratorii
marilor moşii mănăstireşti, orientate spre producţia de piaţă, au dus o politică consecventă de
atragere şi de fixare a lor (inclusiv prin beneficii de ordin fiscal sau prin colonizare propriu-zisă
în zonele cu deficit demografic grav). În Ţara Românească, un număr important de emancipaţi,
profitând de politica indecisă a autorităţilor, s-au aşezat în oraşe. Autorităţile au acceptat în cele
din urmă această variantă de sedentarizare pentru că, pe de o parte, scădea presiunea pe lumea
rurală, iar pe de altă parte lăsa emancipaţilor posibilitatea de a-şi câştiga existenţa prin
practicarea propriilor meşteşuguri.
În deceniul imediat următor legilor de emancipare foştii robi ţigani au intrat într-o
perioadă de deplasări teritoriale care depăşeau cu mult vechile forme de semi-nomadism
sezonier. Pe de o parte, noul statut juridic a fost înţeles în primul rând ca posibilitate de a-şi
părăsi foştii stăpâni. Pe de altă parte, agravarea obligaţiilor lor fiscale şi economice
(obligativitatea de a plăti impozite şi de a presta clacă în cazul sedentarizării în mediul rural) i-a
determinat pe emancipaţi să încerce să le evite, prin deplasări frecvente şi prin refuzul mai mult
sau mai puţin tacit de a-şi stabili un domiciliu fix. Vagabondajul, noua încadrare juridică pentru
deplasările itinerante ale emancipaţilor, a fost una dintre problemele sociale cele mai grave cu
care s-au confruntat autorităţile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
21