Robia în Țările Române în secolele XIV-XIX

Pentru robii care pot la adăpostul nopţii să plece cu corturile, să se culce pe jos,
având posibilitatea să călătorească sau să schimbe locul, să respire noapte şi zi aerul
munţilor şi pe cel al câmpiilor, să nu fie încătuşaţi de responsabilităţile proprietăţii sau de
necesităţile zilei de mâine, să lucreze de bine de rău pentru proprietar, dar având
certitudinea că vor primi hrană şi ceva bănuţi, pe care să-i cheltuiască apoi pe băutură,
toate acestea reprezintă o mare fericire pe care nimic în lume nu o poate înlocui. Un mare
număr de ţigani, după ce îşi termină treburile zilnice, se duc în secret şi foarte adesea în
timpul nopţilor, în satele învecinate, pentru a fura porci, oi, păsări, şi în ciuda distanţelor
mari parcurse, îi găsim în fiecare dimineaţă la locurile lor. Aceşti oameni nu fură în
vecinătatea lor, nici de la stăpânii lor şi totuşi nici eventualitatea de a comite un asasinat
pentru furturile lor nu-i opreşte (...). Este imposibil să ai o idee despre starea de nepăsare a
ţiganilor faţă de sănătatea lor (...).
Există la Tăcuta un atelier de lăcătuşerie, de tâmplărie, de rotărit, unde tinerii
ţigani pot învăţa aceste meserii. Mulţi fac progrese remarcabile.
Trebuie să recunoaştem că numeroşii robi, ce aparţin boierilor din Moldova nu sunt
foarte doritori să-şi dobândească libertatea, dar aceasta este rezultatul abrutizării în care
trăiesc de mai multe secole. Nu înseamnă că trebuie să ignorăm motivele umanitare, care
ne fac să dorim emenciparea lor progresivă, care ar fi profitabilă dacă prin educaţie şi
şcoală s-ar emancipa.
(Benjamin Nicolas Marie Appert, scriitor şi filantrop preocupat de ameliorarea condiţiilor de detenţie, pentru o
vreme director general al închisorilor din Franţa Voyage dans les Principautes Danubiennes, Mainz, 1854)
Grigore Alexandru Ghica
Barbu Ştirbei
20