Apocalipsa=Comentariu

descrie climaxul istoriei (ultimele zile) după cum Isaia şi Ezechiel au folosit o Iuda restaurată (post-exilică) şi cum Daniel a
folosit Antiochus Epiphanes al IV. Venirea unei noi ere a neprihănirii reprezintă o speranţă şi o încurajare pentru fiecare
generaţie de credincioşi. Vezi nota completă la 22:6.
De asemenea vezi D. Brent Sandy, Plowshares and Pruning Hooks, pp. 101-102, pentru termen ca şi simbol profetic al
stricteţii şi neaşteptării, pp. 173-175
„a comunicat-o” Aceasta este literalmente „a da un semn” (semainÇ) (comparaţi NKJV). „Semnele” reprezintă una dintre
structurile literare pe care Ioan le foloseşte pentru a comunica mesajul Evangheliei (semeion, comparaţi 12:33; 18:32; 21:19).
Aceasta poate avea o legătură Vechi Testamentară cu profeţiile Vechi Testamentare (comparaţi Is. 7:11,14; 8:18, 19:20; 20:3;
37:30; 38:7,22; 55:13; 66:19; Ier. 10:2; 32:20-21; 44:29 şi Ezec. 4:3; 14:8; 20:12,20). Faptul că această carte este numită „o
revelaţie” prin „semne” şi „profeţie” ne oferă un indiciu asupra genului literar al cărţii. Termenul literar modern „apocaliptic”
folosit pentru a descrie un gen literar era necunoscut lui Ioan.
„robului Său” În acest verset introductiv, această expresia se referă la autorul cărţii apocaliptice. În alte locuri din carte
PLURALUL este folosit pentru profeţi/mesagerii/predicatorii lui Dumnezeu (comparaţi 10:7; 11:18; 22:6).
Totuşi, în alte locuri din carte apelativul este folosit pentru toţi credincioşii (comparaţi 7:3; 19:2,5; 22:3), ceea ce
implică faptul că toţi credincioşii ar trebui să fie martori (comparaţi Mat. 28:18-20; Col. 4:6; II Tim. 2:24:25; I Pet. 3:15).
Isus este modelul de urmat (comparaţi 1:5; 3:14; Ioan 20:21)! Mulţi vor fi ucişi, după cum şi Isus a fost ucis (comparaţi
6:9; 12:17; 17:6; 18:24; 20:4). Amintiţi-vă că tema cărţii este de a fi credincios până la moarte! Eu (Isus) am biruit!
„Ioan” Spre deosebire de cei mai mulţi autori apocaliptici, Ioan sa identificat şi a structurat începutul acestei mărturii
profetice în forma unor şapte scrisori (capitolele 1-3). Unii au respins paternitatea apostolului Ioan asupra cărţii Apocalipsa
deoarece el este anonim în celelalte scrieri ale lui (în Evanghelia sa îşi spune „discipolul iubit” iar în II şi III Ioan
„prezbiter”), dar îşi oferă numele în Apo. 1:4; 22:8.
1:2 „mărturia lui Isus Cristos” Asemenea v. 1, această poate fi OBIECTIVĂ, mărturia despre Isus, sau SUBIECTIVĂ,
mărturia dată de Isus. Uneori în scrierile lui Ioan există o ambiguitate intenţionată care îmbină ambele semnificaţii.
1:3 „Fericit” Aceasta este prima din cele şapte fericiri din carte (comparaţi 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7,14). Faptul că
e ferice de cei ce citesc arată nu doar natura inspirată a cărţii ci şi relevanţa care o avea pentru poporul acelor vremuri şi ale
celorlalte vremuri.
„cel ce citeşte” Traducerea NRSV adaugă „cu voce tare,” implicând o citire publică (comparaţi I Tim. 4:13). Citirea
Scripturii în congregaţie era făcută în mod iniţial de membri antrenaţi ai bisericii la fel ca în sinagogă (cantor). Biserica a
adoptat formele de închinare ale sinagogilor timpurii (comparaţi Luca 4:16; Fapte 13:15; Col. 4:16; I Tes. 5:27). Noi avem o
confirmare istorică a citirii Scripturii în public de la Iustin Martirul, d. Cr. 167, care menţiona că biserica citea o porţiune din
Evanghelii şi o porţiune din profeţi.
„cei ce aud… şi dau atenţie” Această auzire şi punere în practică (PARTICIPIU PREZENT ACTIV) reprezintă esenţa
termenului în ebraică „Shema” (comparaţi Deut. 5:1; 6:4-6; 9:1; 20:3; 27:9-10; Luca 11:28). Observaţi natura condiţionată a
fericirii. Cei ce aud trebuie să răspundă. Acest tipar „dacă… atunci” este atât pentru VT cât şi pentru NT. Fericirea este
conectată nu doar de cunoaştere ci şi pe stilul de viaţă.
„acestei profeţi” Aceste cuvinte vorbesc atât despre conţinutul cărţii cât şi despre genul literar. Această carte este o
combinaţie a unei scrisori (capitolele 1-3), a unei prezentări apocaliptice (peceţi, trâmbiţe, potire), şi a unei profeţii
(comparaţi 22:7,10,18,19). Este important de amintit că „profeţia” avea două conotaţii: (1) pentru a le vorbi ascultătorilor
actuali mesajul lui Dumnezeu şi (2) pentru a arăta cum credinţa actuală afectează evenimentele viitoare. Este atât o
proclamare cât şi o predicţie. Vezi Articolul Introductiv.
41