Apocalipsa=Comentariu

ANEXA UNU
Scurte definiţii a termenilor gramaticali greceşti
Greaca koine, numită adesea greaca elenă, era limba comună a lumii mediteraneene începând cu cucerirea lui
Alexandru cel Mare (336-323 Î. Cr.) şi care a durat aprox. 800 de ani (300 Î. Cr-500 D. Cr.). Nu era doar o greacă clasică,
simplificată, ci, în multe feluri, o formă mai nouă de greacă ce a devenit a doua limbă pentru lumea antică mediteraneană şi
din Orientul Apropiat.
Din anumite puncte de vedere, greaca Noului Testament era unică deoarece utilizatorilor ei, în afară de Luca şi
scriitorul Evreilor, probabil aveau ca limbă maternă aramaica. Aşadar, scrierea lor a fost influenţată de expresiile şi formele
structurale ale aramaicii. Ei au citit şi citat şi Septuaginta (LXX) (traducerea greacă a VT), care era scrisă în greaca koine.
Dar LXX a fost scrisă şi de înţelepţii evrei a căror limbă maternă nu era greaca.
Asta ne aminteşte că nu putem forţa NT într-o structură gramaticală restrânsă. Este unic, dar totuşi are multe în comun
cu (1) LXX; (2) cu scrierile ebraice precum cele ale lui Josephus şi (3) cu papirusurile găsite în Egipt. Atunci cum să
abordăm o analiză gramaticală a NT?
Trăsăturile gramaticale ale grecii koine şi ale grecii koine a NT sunt flexibile. În multe feluri, a fost un timp al
simplificării gramaticii. Contextul va fi călăuza noastră principală. Cuvintele au sens doar într-un context extins; aşadar,
structura gramaticală poate fi înţeleasă doar în lumina (1) stilului unui anumit autor şi (2) unui anumit context. Nu este
posibilă nici o definiţie decisivă a formelor şi a structurilor greceşti.
Greaca koine era în primul rând un limbaj verbal. Adesea cheia spre exegeză este tipul şi forma verbelor. În cele mai
multe propoziţii principale verbul apare primul, arătându-şi importanţa. În analizarea verbelor greceşti trebuie observate trei
informaţii: (1) accentul principal al timpului, al diatezei şi al modului (morfologie); (2) sensul de bază al verbului
(lexicografie) şi (3) structura contextului (sintaxa).
I. TIMPUL
A. Timpul sau aspectul implică relaţia verbelor cu acţiunea terminată sau neterminată. Acest lucru este numit adesea
„perfectiv” sau „imperfectiv”.
1. Timpurile perfective se concentrează pe cazul acţiunii. Nu se dau informaţii suplimentare, decât că s-a întâmplat
ceva! Nu se prezintă începutul, continuarea sau punctul culminant.
2. Timpurile imperfective se concentrează asupra desfăşurării unei acţiuni. Pot fi descrise prin acţiune lineară,
continuă, progresivă, etc.
B. Timpurile pot fi clasificate după cum vede autorul desfăşurarea acţiunii
1. a avut loc = AORIST
2. a avut loc şi rezultatele continuă = TRECUT
3. era în desfăşurare în trecut şi rezultatele continuau, dar nu acum = PLUPERFECT
4. este în desfăşurare = PREZENT
5. era în desfăşurare = IMPERFECT
6. va avea loc = VIITOR
Un exemplu concret care ilustrează felul în care ajută aceste verbe la exegeză ar fi termenul „a mântui”. A fost folosit la
câteva timpuri pentru a-i arăta desfăşurarea şi punctul culminant:
1. AORIST – „mântuit” (Rom. 8:24)
273