Apocalipsa=Comentariu

o. „adversarul,” (comparaţi I Pet. 5:8)
p. „leu care răcneşte,” (comparaţi I Pet. 5:8)
TEMATICĂ SPECIALĂ: SATAN
Acesta este un subiect foarte dificil pentru următoarele motive
1. VT revelează nu un duşman al binelui, ci un slujitor al lui YAHWE, ce oferă umanităţii o alternativă şi de
asemenea acuză umanitatea de nedreptate. Există doar un singur Dumnezeu (monoteism), o putere, o cauză în
VT – YAHWE.
2. Conceptul a unei persoane duşmane a lui Dumnezeu se dezvoltă în literatura inter-biblică (ne-canonică) sub
influenţa religiilor persane dualiste (Zoroastrianismul). Acest lucru, în schimb, a influenţat puternic iudaismul
rabinic şi comunitatea eseniană (adică, sulurile de la Marea Moartă).
3. NT dezvoltă temele din VT în categorii surprinzător de puternic, dar selectiv.
Dacă cineva se apropie de studiul răului dintr-o perspectivă ne-biblică sau extra-biblică a religiilor lumii sau a religiilor
de Est, atunci mult din dezvoltarea Noului Testament este prefigurat în spiritismul dualist persan şi greco-roman.
Dacă cineva este angajat autorităţii Scripturii în mod presuppositionalist, atunci dezvoltarea Nou Testamentară trebuie
văzută ca o revelaţie progresivă. Credincioşii trebuie să se păzească să nu permită tradiţia evreiască sau occidentală a
literaturii (Dante, Milton) să influenţeze conceptul cu privire la viitor. Există cu siguranţă mister şi ambiguitate în zona
apocalipsei. Dumnezeu a ales să nu reveleze toate aspectele răului, originea lui, dezvoltarea lui, scopul lui, dar El a revelat
înfrângerea lui!
În VT termenul „satan” sau „acuzator” (BDB 966) se poate relaţiona la trei grupuri distincte
1. acuzatori umani (comparaţi I Sam. 29:4; II Sam. 19:22; I Împ. 11:14,20,29; Ps. 109:6)
2. acuzatori angelici (comparaţi Num. 22:22-23; Iov 1-2; Zah. 3:1)
3. acuzatori demonici (comparaţi I Cro. 21:1; I Împ. 22:21; Zah. 13:2)
Doar mai târziu în perioada inter-testamentară este identificat şarpele din Gen. 3 cu Satan (comparaţi Book of Wosdom
2.23-24; II Enoh 31:3), şi chiar mai târziu acesta devine i opţiune rabinică (comparaţi Sot 9b şi Sanh. 29a). „Fii lui
Dumnezeu” din Gen. 6 devin îngeri în I Enoh 54:6. Menţionez acest lucru, nu pentru a afirma acurateţea teologică, ci pentru a
arăta dezvoltarea conceptului. În Nt aceste activităţi Vechi Testamentare sunt atribuite răului angelic, personificat (comparaţi
II Cor. 11:3; Apo. 12:9).
Originea răului personificat este dificil sau imposibil (depinzând de perspectiva noastră) de determinat din VT. Un
motiv pentru acest lucru este Israel (Is. 45:7; Amos: 3:6). Toată cauzalitatea a fost atribuită lui YAHWE pentru a demonstra
unicitatea şi proeminenţa Lui (comparaţi Is. 43:11; 44:6,8,24; 45:5-6,14,18,21,22).
Surse alte posibilelor informaţii sunt (1) Iov 1-2, unde Satan este unul din „fii lui Dumnezeu” (adică, îngeri) sau (2)
Isaia 14 şi Eze. 28, unde împăraţii aroganţi ai orientului apropiat (Babilon şi Tir) sunt folosiţi (posibil) pentru a ilustra
mândria lui Satan (comparaţi I Tim. 3:6). Am emoţii legat de această abordare. Ezechiel foloseşte metafore din Grădina
Eden, nu doar pentru împăratul Tirului ca Satan (comparaţi Eze. 28:12-16), ci de asemenea pentru împăratul Egiptului ca şi
Copacul cunoaşterii binelui şi răului (Eze. 31). Totuşi, Is. 14, în particular vv. 12-14, par a descrie o revoltă angelică datorită
mândriei. Dacă Dumnezeu dorea să ne reveleze natura specifică şi originea lui Satan, acesta este modul acela mai oblic
pentru aşa ceva. Trebuie să ne protejăm împotriva tendinţei teologiei sistematice de a lua căi mici, ambigue ale diferitelor
testamente, autori, cărţi, şi genuri literare pentru a le combina ca piese ale unui puzzle divin.
170