Apocalipsa=Comentariu

C. Funcţia de profet pare să echilibreze (Ier. 18:18) şi să schimbe funcţia de Mare Preot ca o modalitate de a cunoaşte
voia lui Dumnezeu. Urim-ul şi Tumim-ul trece dincolo spre un mesaj verbal adresat de Dumnezeu reprezentantului
Său. Funcţia de profet de asemenea pare să fi murit după Maleahi (sau după scrierile Cronicilor) şi nu mai apare
decât după 400 de ani odată cu Ioan Botezătorul. Este incert ce legătură este între darul de “profeţie” al Noului
Testament cu cel al Vechiului Testament. Profeţii Noului Testament (Fapte 11:27-28; 13:1;14:29,32,37; 15:32; I
Cor. 12:10, 28-29; Efe. 4:11) nu sunt revelatori unei noi revelaţii, ci prevestitori ai voii lui Dumnezeu în situaţii
contemporane.
D. Profeţia în mod exclusiv sau primar nu este de natură predictivă. Predicţia este o modalitate de a confirma funcţia şi
mesajul nu-i profet, dar trebuie avut în vedere “…mai puţin de 2% din profeţiile din VT sunt Mesianice. Mai puţin
de 5% descriu în mod special era Noului Legământ. Mai puţin de 1% au de-a face cu evenimente care încă nu s-au
întâmplat” (Fee & Stuart, How to Read the Bible For All It`s Worth, p. 166).
E. Profeţii Îl reprezintă pe Dumnezeu înaintea oamenilor, în timp ce preoţii îi reprezintă pe oameni înaintea lui
Dumnezeu. Aceasta este o afirmaţie generală. Există şi excepţii cum ar fi Habacuc, care Îi punea întrebări lui
Dumnezeu.
F. Un motiv pentru care ne este dificil să înţelegem profeţia e din cauză că nu cunoaştem modul în care au fost
structurate cărţile lor. Ele nu sunt cronologice, ci par a fi tematice, dar nu totdeauna cum ne-am fi aşteptat noi.
Deseori nu există nici un cadru istoric evident, nici un interval de timp sau o divizie clară între oracole; este dificil
(1) să citeşti cărţile prin intermediul unui singur cadru; (2) să le subliniezi după subiect; şi (3) să constaţi adevărul
central sau intenţia autorului în fiecare oracol.
IV. CARACTERISTICILE PROFEŢIEI
A. În Vechiul Testament se pare că existe o dezvoltare a conceptului de „profet” şi „profeţie.” În Israelul timpuriu s-a
dezvoltat o comunitate de profeţi, condusă de un lider puternic carismatic cum era Ilie sau Elisei. Uneori expresia
„fii proorocilor” era folosită pentru a indica grupul (II Împ. 2), iar din când în când profeţii erau caracterizaţi prin
forme diferite de extaz (I Sam. 10:10-13; 19:18-24).
B. Totuşi, această perioadă a trecut rapid spre perioada profeţilor individuali. Au exista acei profeţi (atât falşi cât şi
adevăraţi) care se identificau cu împăratul şi trăiau în palat (Gad, Natan). De asemenea, au fost şi profeţi
independenţi, uneori total neconectaţi de status quo-ul societăţii israeliene (Amos). Aceştia erau atât bărbaţi cât şi
femei (II Împ. 22:14).
C. Profetul era de obicei revelatorul viitorului, acesta fiind determinat de răspunsul imediat al unei persoane sau a unui
grup de persoane. De obicei sarcina profetului era aceea de a dezvălui planul universal al lui Dumnezeu pentru
creaţia Lui, plan ce nu era afectat de răspunsul omului. Acest plan escatologic universal este unic pe vremea
profeţilor Israelului din Orientul apropiat timpuriu. Fidelitatea legământului şi a preziceri sunt punctele de întâlnite
gemene ale mesajelor profetice (cf. Fee şi Stuart, p. 150). Acest lucru implică faptul că profeţii în primul rând erau
corporativi în obiectiv. Ei de obicei, dau nu în mod exclusiv, se adresau naţiunii lui Israel.
D. Majoritatea materialelor profetice au fost prezentate pe cale orală. Mai târziu s-au combinat prin intermediul temelor
sau a cronologiei, sau a altor mijloace ale literaturii Orientului Apropiat, care pentru noi s-au pierdut. Pentru că au
fost pe cale orală, ele nu mai sunt atât de structurate ca şi proza scrisă. Acest aspect face să fie cărţile dificil de citit
şi de înţeles fără un cadru istoric specific.
E. Profeţii folosesc câteva mijloace pentru a-şi transmite mesajele
153