Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

Între iepuri şi iepuroaice nu sunt deosebiri vizibile, apreciindu-se că dimorfismulsexual este inexistent. Sexele se pot distinge cu o uşoară dificultate, după organelegenitale, chiar şi în cazul iepurilor capturaţi (planşa 24).Longevitate: Trăieşte maximum 10 (12) ani. Sunt predominante însăexemplarele din primii 3 ani de viaţă. Se pot deosebi uşor doar vătuii de exemplarelemai în vârstă, după proeminenţa caracteristică a piciorului anterior, după apendiceleorbitei sau după fragilitatea la rupere a oaselor picioarelor anterioare. Metoda exactă dedeterminare a vârstei se bazează pe cântărirea cristalinului (metoda Rieck, 1962).Sunete: Iepurele rănit şi prins ori cel încolţit de prădători scoate un vaietasemănător plânsetului de copil. Masculul mai scoate însă şi un mormăit discret cândurmăreşte iepuroaica în călduri.Simţuri: Are auzul foarte bun, mirosul mediocru, iar văzul slab, distingând uşordoar obiectele în mişcare şi pe cele care contrastează puternic cu mediul.Urme: Sunt inconfundabile, deoarece iepurele nu merge, ci sare (ţopăie),picioarele posterioare depăşindu-le întotdeauna în mers, pe cele anterioare (planşa 24).Excrementele sunt şi ele caracteristice, de nuanţă brună şi forma turtită(lenticulară), cu diametrul de 1 - 2 cm.Alte urme ale prezenţei iepurilor sunt rosăturile lăsate pe ramuri, pe arbuşti şi pearbori tineri, imposibil de confundat datorită lăţimii mici a acestora, corespunzătoareincisivilor înguşti comparativ cu ai altor specii.Habitat: Îl întâlnim din golul alpin până pe ţărmul mării, în aproape toatetipurile de biotop. Evită într-o oarecare măsură doar terenurile mlăştinoase şibiotopurile acvatice. Manifestă preferinţă pentru terenurile agricole din zonele decâmpie, coline şi dealuri joase, în care se găseşte răspândite trupuri mici de pădure.Hrana: Diferă în funcţie de sezon. Din toamnă până în primăvară consumăierburi uscate, dar şi verdeţuri, pe care la nevoie le dezgroapă de sub zăpadă, lujeri şicoajă de specii lemnoase, fructe, ierburi şi frunze, suculente etc. Când hrana devinedeficitară, se retrage în păduri, dar nu se sfiieşte să se apropie şi de localităţi, undepătrunde chiar în grădinile oamenilor.Pe timp nefavorabil, consumă hrana complementară administrată de om, subformă de fânuri naturale, de lucernă, de trifoi şi ovăz, dar şi de alte furaje.Duşmani: Este specia cu cei mai mulţi duşmani, reuşind să supravieţuiascădatorită „fricii” proverbiale, a iuţelii şi a puterii de înmulţire. Lupul, şacalul, vulpea,râsul, pisica sălbatică, jderii, dihorii, viezurele şi chiar mistreţul, hermelinele şinevăstuicile îl urmăresc pentru a-l prinde sau, după caz, pentru a-i devora puii. Dintreprădătorii cu pene amintim: uliul găinilor, uliul-de-trestie, toate acvilele, vulturulcodalb, uliul şorecar, apoi buha şi huhurezii. Mai fac pagube în efectivele de pui deiepure, de vătui şi chiar de iepuri maturi răniţi: corbul, ciorile, coţofana în anumitesituaţii şi chiar inofensiva barză.Cel mai de temut duşman pare să fie însă, în zilele noastre, câinele sălbăticit şi,într-o mult mai mică măsură, pisica hoinară.Sociabilitate: Iepurele vieţuieşte prin excelenţă singuratic, lipsindu-i total simţulfamilial. Iepuroaicele „păzesc” puii, fără a-i apăra, doar cca. două săptămâni câtdurează alăptarea.Reproducere: Epoca de împerechere începe în luna ianuarie şi ţine până prinoctombrie. În acest interval, iepuroaicele se împerechează şi fată de 4-5 ori, câte 2-4 pui