Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

depăşească şi trofeul să înregistreze o scădere din ce în ce mai evidentă în lungime şica valoare. Scroafele au însă colţi cu rădăcină care se închide cu vârsta, fără posibilitatede creştere după 5-6 ani (planşa 23).Greutatea vierilor poate atinge şi chiar poate depăşi, în situaţii de excepţie, 300de kg, pe când a femelelor, chiar foarte dezvoltate, este de maximum 150 - 180 kg. Deregulă, vierii puternici au circa 150 - 200 kg, iar scroafele adulte 120 - 150 kg.Longevitate: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. Încaptivitate însă, această vârstă este frecvent depăşită, fiind citate, în literatură,longevităţi de 30 de ani în grădini zoologice.Sunete: Cele scoase de mistreţi seamănă, până la identitate, cu cele ale porculuidomestic. În ciurdă, atunci când mănâncă liniştiţi, purceii care sug şi scroafele carealăptează scot grohăituri uşoare, profunde, de bună dispoziţie. Mai stridente suntguiţăturile purceilor care s-au pierdut sau care solicită insistent să sugă. Scroafele emitun grohăit scurt şi adânc când au intenţia de a-şi avertiza semenii ori de a speriaduşmanii. Dacă intenţia este de a preveni ciurda asupra vreunui pericol, scroafa pufăieputernic. Pufăie a avertisment şi atunci când un anume detaliu necunoscut i-a stârnitsuspiciunea.Când mistreţii sunt atacaţi scot „zgomote de os”, de fapt un scrâşnet din măsele,iar când sunt puşi în dificultate, guiţă ca şi porcul domestic. Doar vierii maturi nu setânguie niciodată.Urme: Amprentele „tipar” şi urmele „pârtie” seamănă oarecum cu cele de cerb,dar nu pot fi nicidecum confundate cu acestea. Diferenţele au fost deja descrise în textuldestinat urmelor cerbului.Râmăturile, alte indicii alimentare, excrementele şi semnele lăsate pe arbori, lascăldători, la locul de hrănire şi la trecători, constituie tot urme ale prezenţei ori treceriimistreţului, care, analizate, ne dau informaţii complexe privind existenţa acestuia.Simţuri: Mistreţul are atât mirosul, cât şi auzul foarte fine. Văzul în schimb estemai slab, sesizând bine doar obiectele în mişcare. Are însă o memorie aparte a locului,astfel încât descoperă uşor orice detaliu nou apărut în peisaj.Habitat: Preferă pădurile întinse de foioase şi de amestec, dar se localizeazăfrecvent şi în trupurile mici de pădure, dacă sunt dese, precum şi în stufărişuri şi înplauri. Uneori este întâlnit în lanurile întinse de cereale şi în terenurile lăsate pârloagădin vastul câmp agricol. Datorită amplitudinii ecologice foarte mari, arealul mistreţuluise întinde practic din golul de munte până pe ţărmul mării.Este ataşat locului de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condiţiileminime necesare vieţuirii (hrană, linişte şi adăpost). În situaţiile în care aceste condiţiinu îl satisfac, acesta se deplasează până la 20 - 30 km şi chiar mai mult, în căutare delocuri mai favorabile.Hrana: Mistreţul este omnivor tipic şi mănâncă aproape tot ceea ce estecomestibil, la suprafaţa solului şi din sol. Hrana din sol o descoperă după miros, oscoate cu râtul, dar şi prin scurmare cu piciorul din faţă, o alege superficial, folosindusede rât şi de limbă, şi o ingerează în amestec cu pământ, folositor digestiei. Constituiehrană pentru mistreţ: verdeţurile şi chiar lujerii unor specii forestiere, rădăcinile,rizomii, bulbii şi tuberculii, fructele cărnoase, nucoase şi seminţele forestiere, cerealeleşi seminţele agricole, ciupercile, animalele nevertebrate şi vertebratele mici şi chiarmijlocii, cadavrele animalelor mari, humusul şi putregaiul din sol în condiţii extreme.Omoară vertebratele prin scuturare, după obiceiul prădătorilor.