Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

coarne lăţite de la mijlocul prăjinii spre vârf. Ei le pierd în perioada aprilie-iunie, dar seregenerează complet până în august-septembrie (planşa 11).Longevitate: Este apreciată la 18-20 de ani ca şi în cazul cerbului comun, ceeace în libertate pare totuşi exagerat. Cert este că valoarea maximă a trofeului se obţinela 9-10 ani. Vârsta exemplarelor vii se apreciază, în principal, după aspectul exterior şidupă dezvoltarea trofeului (planşa 12), iar a celor împuşcate după uzura dentiţiei şidupă aspectul unor elemente ale trofeului (grosimea şi lungimea cilindrului frontal,sudura oaselor, mărimea lopeţilor etc.). Cu aproximaţie, se poate stabili vârsta şi înfuncţie de pecetea prăjinii căzute (convexă la exemplarele tinere, concavă la cele foartebătrâne).Sunete: Taurul de lopătar boncăneşte în perioada împerecherii, dar boncănitulacestuia seamănă mai mult cu un grohăit neclar, decât cu un muget în adevăratul sens alcuvântului. Când este speriat sau surprins scoate un brăhnit nazal scurt, asemănător cucel al cerbului carpatin. Ciuta brăhneşte şi ea când este speriată sau devine suspicioasă.Ca şi puiul, se vaită în situaţia în care este prinsă.Urme: Sunt asemănătoare ca formă cu ale cerbului comun, cu deosebirea căsunt mai mici şi mai lunguieţe (planşa 13). În plus, perniţa se apropie ca lungime dejumătatea copitei, pe când la cerbul carpatin are aproximativ o treime din lungimeaacesteia. Practic nu există riscul confundării urmelor de lopătar mascul cu cele dejunincă sau de viţel de cerb comun. Cel mult, urmele de lopătar mascul neclare pot ficonfundate cu cele de porc sau de berbec domestic. Cele de lopătăriţă suntasemănătoare cu cele de oaie şi de capră domestică, de care însă se deosebesc uşor caformă (planşa 13).Excremente: Sunt asemănătoare la ambele sexe. Nu există riscul confundăriiacestora cu cele ale cerbului comun, datorită mărimii. Se apropie mai mult de cele alecăpriorului. Pentru începători există riscul confundării lor cu excrementele de caprădomestică.Simţuri: Sunt aproape la fel de agere ca şi la cerbul comun. Mirosul îl are foartefin, iar auzul şi văzul bune.Habita: Optime pentru lopătar s-au dovedit, în România, pădurile de foioase dinzonele de joasă altitudine, cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 1000 ha, în care suntintercalate enclave şi surse de apă, mai ales dacă sunt înconjurate de terenuri cultivateagricol. Nu-l satisfac terenurile situate la peste 500 m altitudine, din cauza climei maiaspre şi a lupului cu care nu poate coabita. Deşi femelele sunt ataşate locului de trai,dacă intervine vreo conturbare a liniştii migrează spre zone destul de îndepărtate.Hrană: Este considerat mai puţin pretenţios, din acest punct de vedere, decâtcerbul comun şi căpriorul, putându-i elimina din teren prin consumul a tot ceea ceaceştia ar putea consuma. Se înţelege că un astfel de fenomen nu poate să apară decât încondiţii de densitate mare de lopătari. Specie alohtonă, originară din zonamediteraneană, mai poate defavoriza cerbul comun şi căpriorul şi prin deranjul pe care-lproduce datorită comportamentului său activ, mereu în mişcare. Hrana de bază oconstituie, în perioada de iarnă, lujerii, mugurii şi coaja arborilor tineri, ierburile uscateşi părţile plantelor care se menţin verzi în pădure, precum şi cerealele cultivate toamnaîn câmpul agricol. Reacţionează bine şi este puţin pretenţios faţă de hranacomplementară administrată de om.Duşmani: Cel mai periculos duşman pentru lopătar pare să fie, în prezent,câinele hoinar. Aceasta fiindcă lupul şi râsul nu se suprapun, de regulă, ca areal, peste