Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

fondul cinegetic naţional care cuprindea vânatul, bun public, şi biotopulvânatului, a cărui componentă (terenul) putea fi bun public sau privat, a fost împărţit înunităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe deminimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce asigura ostabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas bunpublic, ceea ce îl scotea de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic;aceştia erau totuşi recompensaţi cu 50% din arenda fondului de vânătoare pentru faptulcă admiteau prezenţa vânatului şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren care leaparţin;ministerul în atribuţiile căruia intra responsabilitatea administrării fonduluiforestier răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificareaaplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor dearendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi deaprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se încheiau pe minimum 10ani, de către structurile ministerului menţionat, cu asociaţiile vânătoreşti, cu RegiaNaţională a Pădurilor şi cu instituţiile de învăţământ de specialitate şi care au obligaţiacontractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumităstructură, stabilite ca fiind optime pentru biotop;vânătorii, români sau străini rezidenţi în România, puteau gestiona fonduri devânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă eraucalificaţi în acest sens printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisiinaţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iardobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibiledin cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti;vânătoarea se practica numai de către vânători, angajaţii gestionarilorfondurilor de vânătoare şi studenţi, în principal în scopul menţinerii echilibrului agrosilvo-cinegetic,precum şi pentru conservarea vigorii şi calităţii vânatului; în secundar,vânătoarea se practică şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materialecare decurg din aceasta.Şi în această lege, precum în toate legile de după anul 1923 referitoare lavânătoare, se regăseşte nominalizată Asociaţia Generală a Vânătorilor şi PescarilorSportivi din România – A.G.V.P.S. – persoană juridică de utilitate publică, care ajutăautorităţile statului în înfăptuirea politicii cinegetice, subordonată ţelului de gestionaredurabilă a vânatului.Prin conţinutul acestei legi erau statuate regulile care privesc:- administrarea şi gestionarea fondului cinegetic în România;- protecţia vânatului, îngrijirea şi ocrotirea acestuia;- condiţiile exercitării vânătorii;- speciile admise şi interzise la vânătoare;- nivelul despăgubirilor pentru prelevarea ilicită de vânat;- răspunderile şi sancţiunile pentru încălcarea legii.S-a apreciat, exclusiv prin prisma rezultatelor, că Legea fondului cinegetic şi aprotecţiei vânatului a fost una dintre cele mai eficiente reglementări în materie din Europa