Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

În 21 august 1786, împăratul Iosef al II-lea a promulgat încă o ordonanţă care-ipoartă numele şi care conţine dispoziţii foarte clare în ceea ce priveşte apărarea avutuluiparticularilor şi reparării daunelor pricinuite de vânat.Vânarea pe teritoriu străin este, pentru prima oară, interzisă. Prin vânătoare seînţelege însă numai vânarea animalelor utile. Vânatul „stricăcios şi răpitor” (mistreţi,urşi, lupi, vulpi, râşi etc.) a rămas să fie vânat, în continuare, de oricine, oriunde,oricând şi oricum. Ordonanţa (Regulamentul) nu mai prevede, ceea ce constituie oinvoluţie, perioade de prohibiţie pentru vânarea anumitor specii de vânat.Cu toată exigenţa autorităţii austriece, Ordonanţa lui Iosef al II-lea nu a putut fiaplicată întocmai în Ardeal, datorită nesupunerii claselor privilegiate.În preajma revoluţiei de la 1848, mai exact în anul 1847, a fost votată o lege devânătoare care stipula că dreptul de vânătoare se cuvine numai „domnului feudal depământ”.A urmat perioada 1848-1867, când în Ardealul unit cu Ungaria sub regimulabsolutist al habsburgilor au mai fost emise două ordonanţe privind vânătoarea princare s-au stabilit epoci de ocrotire şi s-au introdus permisele de vânătoare şi cele deport-armă.În anul 1872 a fost decretată în Ardeal şi Ungaria prima lege de vânătoare dedupă abolirea privilegiilor nobiliare. Prin această lege s-a stabilit că dreptul devânătoare este rezervat proprietarului solului, dacă acesta posedă cel puţin 200 dejugăre (115 ha) de teren. Dreptul de vânătoare al proprietarilor cu mai puţin terentrebuia arendat odată cu dreptul de vânătoare pe terenurile comunale, de cătrereprezentanţii acestor comune.S-a statuat astfel un regim domenial restrictiv în practicarea vânătorii, care s-amenţinut în Ardeal până în anul 1918.Istoria dreptului de vânătoare în Bucovina a fost identică cu cea din VechiulRegat până în anul 1775, când această regiune a Moldovei a intrat, cu complicitateaImperiului Turcesc, sub dominaţie austriacă.După 1775, în Bucovina au fost impuse reglementările (ordonanţele) de care s-aamintit cu ocazia prezentării istoriei dreptului de vânătoare în Ardeal, aşadar Ordonanţa luiIosef II (din anul 1786).În urma revoluţiei din anul 1848, împăratul Austriei a dat patenta datată 1849,prin care a suprimat vechile privilegii nobiliare şi a instaurat, mai devreme decât înArdeal, regimul domenial restrictiv, acordându-i totuşi fostului beneficiar odespăgubire. De la 1849, oricine, nobil sau nu, putea exercita dreptul de vânătoare peproprietatea sa, cu condiţia ca aceasta să aibă o întindere de minimum 200 jugăre (115ha). Terenurile mai mici de 200 jugăre se arendau în bloc, de către comună, careîmpărţea venitul realizat din arendă proporţional cu întinderea fiecărui proprietar deteren. Termenul de arendare era statuat la 6-10 ani, iar arendaşul trebuia să fierecunoscut ca vânător corect şi să ţină obligatoriu personal instruit pentru paza şiprotecţia vânatului. În scopul exercitării vânătorii, se cerea posesia unui permis deport-armă şi, ulterior, şi a unui permis special de vânătoare (din anul 1886). Permiselese eliberau de prefecturi şi de municipii, cetăţenilor majori cu bună purtare şi minorilorcu învoirea părinţilor.Alte reglementări ale vremii mai priveau:- judecarea pagubelor cauzate de vânat sau prin vânătoare de către prefecţi;