Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

Legii franceze de vânătoare din anul 1844. Inovaţiile acestei legi au constat înintroducerea permisului de vânătoare, instituirea paznicilor publici şi a paznicilorprivaţi pentru paza vânatului, interzicerea vânătorii cu ogari, interzicerea prinderiidropiilor pe timp cu polei, reglementarea comerţului şi traficului cu vânat etc.Pedepsele pentru infracţiuni au fost şi ele mărite.Şi această lege a fost completată printr-un Regulament de aplicare, publicat înMonitorul Oficial nr. 45 din 28 mai 1906. Regulamentul detalia perioadele prohibite pespecii, arendarea prin licitaţie publică a terenurilor de vânătoare pentru 6-10 ani, limitareaexercitării dreptului de vânătoare pe suprafeţe mai mici de 50 ha, premii pentru distrugereaspeciilor stricătoare şi răpitoare etc.Din păcate, legea nu a putut fi aplicată întocmai, iar ignorarea importanţeivânătorii ca factor economic a făcut ca în România, înainte de 1918, să nu se poatărealiza o politică vânătorească de succes.În Ardeal, dreptul de vânătoare a evoluat puţin diferit faţă de Vechiul Regat,fiind influenţat de istoria sa.Vânătoarea s-a menţinut cu totul liberă până în secolele IX–X, când teritoriulUngariei de mai târziu a fost ocupat de maghiarii nomazi, şi încă o perioadă de timpdupă transformarea Ungariei în Regat Unit.Printre primele restricţii în exercitarea dreptului de vânătoare a fost restricţia dea vâna duminica, impusă, sub pedeapsa confiscării calului şi câinelui, de către regeleŞtefan I (997-1038) care i-a creştinat pe unguri.Restrângerea dreptului de a vâna, mai întâi pentru ţărani şi iobagi, a avut loc deabia în anul 1504, pe timpul domniei regelui Vladislav II, ca urmare a acordării acestuiprivilegiu nobililor.Ulterior, în anul 1514, vânătoarea a fost oprită şi pentru preoţi, şcolari, păstori şiplugari.Aceste restricţii s-au menţinut în Ardeal peste 300 de ani. Dar nu peste tot. Înscaunele secuieşti şi oraşele săseşti, toţi locuitorii erau egali în faţa legilor şi liberi săvâneze.În timpul Principatului Ardealului (1542-1848), dreptul de vânătoare a prezentatşi alte particularităţi locale. Privilegiile saşilor şi ale secuilor s-au menţinut, cel puţin înparte, până în anul 1876, ca de altfel şi privilegiile nobililor unguri.Nu aveau dreptul să vâneze liber doar românii, care au fost şi au rămasmajoritari în Ardeal. În edictul XLIV din 1620-1622 se prevedea expres: „Românii sănu îndrăznească să poarte puşcă, tolbă, sabie, spadă de luptă, ghioagă, lance şi altearme cu excepţia acelor care însoţesc căruţele încărcate, apoi păstorilor, morarilor,eliberaţilor, judecătorilor, cârciumarilor, servitorilor boiereşti, precum şi oamenilorcare servesc pe stăpânii lor cu armele, acelora care urmăresc pe bandiţi sau îipăzesc.”Totuşi, anumite categorii de români, aflaţi „în serviciu comandat” puteau purtaarme şi puteau vâna. Aceşti români vânători erau supuşi unor dări către stăpâniimoşiilor, dări în care intrau şi produse vânătoreşti (carne, piei,blănuri etc.).Sub dominaţia austriacă (1696-1848), au fost promulgate în Ardeal mai multordonanţe care se refereau indirect şi la vânătoare, deşi reluau problema dreptuluicetăţenilor de a purta arme. Pentru prima dată se introduc, prin Ordonanţa din 1751, epocilede prohibiţie la anumite specii de vânat.