Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

O soluţie, adoptată în mai multe ţări, a fost statuarea dreptului de vânătoare cadrept aparţinând statului. Aşadar, în multe ţări dreptul de vânătoare a rămas un dreptregalian.În cele mai multe ţări însă, în care proprietatea era considerată sacră şiinviolabilă, dreptul de vânătoare a revenit proprietarului de teren, legiferându-se căacesta are dreptul de a împiedica orice vânător să vâneze pe proprietatea sa. Dreptul devânătoare a devenit, în acest caz, un drept domenial sau drept funciar.În evul contemporan, abordarea dreptului de vânătoare a continuat să rămânădiversificată în diferite ţări.Regimul domenial sau funciar a prezentat şi prezintă însă două variante:a) regim domenial nelimitat, în care dreptul de vânătoare aparţineproprietarului de teren indiferent de întinderea proprietăţii sale;b) regim domenial restrictiv, cu restricţii în ceea ce priveşte întinderea(mărimea) proprietăţii, care nu putea fi mai mică de o anume suprafaţă;aceasta a fost regimul juridic statuat în România, în perioada interbelică.În toate ţările cu regim domenial, vânatul viu a fost şi este în continuareconsiderat „res nullius”, dar dreptul de vânătoare revine proprietarului de teren.Regimul regalian sau fiscal considera vânatul ca aparţinând statului, asemeneadreptului de vânătoare, dând doar statului dreptul de a exploata fondul cinegetic în douămoduri:a) direct, în regie proprie;b) prin concesionare, precum în România după cel de-al Doilea RăzboiMondial.Concesionarea s-a făcut, la rândul ei, prin două modalităţi:a) statul elibera vânătorilor permise în baza cărora aceştia puteau vâna peîntreg teritoriul ţării;b) statul arenda vânătorului dreptul de vânătoare în exclusivitate pe o anumităsuprafaţă de teren şi o anumită perioadă de timp.Mai exista doar un al treilea regim vânătoresc şi anume regimul libertar, unregim considerat al libertăţii absolute şi generale de a vâna. În Europa nu se întâlneşteînsă un asemenea regim, considerat primitiv, motiv pentru care nu-l vom detalia.6.2.2. Istoria dreptului de vânătoare în RomâniaPână în secolul al XVIII-lea, dreptul de vânătoare nu a fost materializat prin legiscrise în Vechiul Regat, ci se respecta obiceiul pământului, derivat din dreptul roman.Românii, indiferent de starea lor socială, aveau libertate completă de a vâna oriunde şioricând, vânatul devenind proprietatea celui ce reuşea să „pună mâna pe el”. ÎnHrisovul lui Constantin Mavrocordat, din anul 1744, se prevede la punctul 6: „el(clăcaşul) poate vâna slobod unde va voi”.La începutul sec. al XIX-lea, apar şi în Principatele Române primelereglementări scrise privind vânătoarea, inspirate după modelul celor din ţările apusene.Condica lui Calimah în Moldova şi Condica lui Caragea în Muntenia, aplicateîntre anii 1817 şi 1832, sunt primele reglementări scrise care cuprind dispoziţiireferitoare la vânătoare. Dreptul de vânătoare aparţinea încă oricui, mai ales în locurile