Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

asistarea Comisiei Europene de un Comitet compus din reprezentanţi aistatelor membre, prezidat de un reprezentant al acestei comisii;Anexele directivei la care s-a făcut deja referire sunt: anexa I – tipuri de habitate naturale de interes comunitar a căror conservarenecesită desemnarea de zone speciale de conservare; anexa II – specii vegetale şi animale de interes comunitar a căror conservarenecesită desemnarea de zone speciale de conservare; dintre speciile de interesvânătoresc în România, sunt cuprinse în această anexă următoarele: castorul, ursul,vidra şi nurca; pentru aceste patru specii trebuie desemnate zone speciale de conservareîn România; anexa III – criterii de selecţie a zonelor susceptibile de a fi identificate ca fiindde importanţă comunitară, pentru care trebuie desemnate ca zone speciale deconservare; anexa IV – specii animale şi vegetale de interes comunitar care necesită oprotecţie strictă; dintre speciile de interes vânătoresc din România, sunt cuprinse înaceastă anexă: castorul, ursul lupul, vidra, nurca, râsul şi pisica sălbatică; anexa V – metode şi mijloace de captură şi omorâre şi modalităţi de transportinterzise.Prevederile Directivei Habitate au fost deja transpuse integral în legislaţia dinRomânia.6.2. Reglementări naţionale6.2.1. Bazele juridice ale regimului vânătoriiDin timpurile cele mai vechi până spre finele Antichităţii, perioadă care a inclusşi formarea statelor şi a proprietăţii funciare, dreptul de a vâna a aparţinut oricui şi seputea exercita oriunde, oricând şi oricum. Vânatul dobândit devenea, în acea vreme,proprietatea celui ce reuşea să-l dobândească.Legiuitorii romani, care au reglementat jurisdicţia pentru prima dată, nu s-auatins de acest drept, statuând următoarele două principii în vânătoare:a) dreptul de a vâna aparţine oricărui om, fiind un drept natural;b) vânatul viu şi liber, putând trece dintr-un loc în altul după voia sa, esteconsiderat „res nullius”, adică un bun care nu aparţinea nimănui.În condiţiile dreptului roman, oricine putea vâna oriunde, chiar pe pământulaltuia, fiind răspunzător doar de eventualele daune pricinuite proprietarului acestuia.În Evul Mediu, locurile fără stăpân şi cele comune au început să fie considerateca aparţinând suveranului. Vânatul a fost şi el considerat, de asemenea, al regelui. Şi nunumai vânatul de pe aceste terenuri fără stăpân şi a celor comune, ci şi vânatul de peproprietăţile particulare. Dreptul de vânătoare a devenit astfel un drept regalian,proprietarii de terenuri nemaiputând avea vreo pretenţie în privinţa acestuia, fiindu-leinterzis să-l omoare chiar şi atunci când le producea prejudicii.Marea Revoluţie Franceză de la 1789, decretând abolirea tuturor privilegiilorfeudale, a creat o mare dilemă în privinţa dreptului de vânătoare: cui aparţine vânatul,tuturor oamenilor sau statului? Răspunsul nu a fost acelaşi în toate ţările.