Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

În marea majoritate a cazurilor, luptele încep printr-un comportament deimpunere şi de ameninţare, destinat înfricoşării adversarului şi evitării luptei. Zbârlireacoamei, rânjirea colţilor, mârâitul, mugetul, urletul şi alte semnale sonore de ameninţarefac parte din „arsenalul” acestui comportament menit să-i acorde posibilitatea celui maislab dintre combatanţi să se retragă. Acesta din urmă, adoptând un gest de supunere,linişteşte adversarul mai puternic şi îi inhibă agresivitatea. Uneori retragerea poate fifurişată sau poate fi doar o ocolire precaută a adversarului, fără adoptareacomportamentului caracteristic de supunere.Dacă adversarii nu cedează, ca şi în cazul în care indivizii sau grupările deindivizi sunt încolţite în locuri de unde nu se mai pot retrage, lupta este inevitabilă.Între indivizii aparţinând aceleiaşi specii, luptele au rareori deznodământ fatal, deoareceîn decursul evoluţiei speciei au apărut adaptări morfologice menite să-i ferească de oasemenea finalitate. Nu însă şi în cazul luptelor interspecifice, când deznodământuleste, în multe situaţii, fatal pentru cel slab.Agresivitatea, inclusiv faţă de om, se manifestă şi în cazul vânatului rănit sauîncolţit, care nu mai are posibilitatea de retragere. Părerea conform căreia doar ursul şimistreţul, aflaţi în astfel de situaţii, atacă omul este greşită. Cerbul poate fi uneori la felde periculos, ca de altfel şi lupul. Chiar şi fricosul iepure se apară, zgârie şi muşcă,atunci când nu mai are scăpare.Comportamentul ierarhic reglementează, de regulă, relaţiile interindividualeîn cadrul grupărilor de animale, dar şi între indivizi separaţi şi între grupări de indivizicare coabitează.În cadrul grupărilor intraspecifice, ierarhizarea şi conducerea grupului poate fistrictă, cum este cazul haitei de lupi şi al ciurdei de mistreţi, sau facultativă, cum estecazul stolului de gâşte sălbatice.În cazul ierarhiei stricte, există un conducător (femelă sau mascul), urmat şiascultat de indivizii inferiori „în grad” ai acestuia, ierarhizaţi la rândul lor pe diverseniveluri. De exemplu, ciurda de mistreţi este condusă de scroafa cea mai în vârstă,denumită sugestiv scroafă conducătoare. Urmează scroafa sau scroafele de vârstăimediat inferioară (pe nivelul 2), scroafele mai tinere (pe nivelul 3) şi purceii, a cărorierarhie se stabileşte, prin luptă, imediat după împlinirea vârstei de 4 luni. În realitate,lupta pentru ierarhie începe mai devreme, încă de pe la 4 săptămâni, când fiecare purcelîşi cucereşte mamela proprie. Interesant de reţinut este că vierii sunt expulzaţi dinciurdă la vârsta de aproximativ un an. Ierarhizarea descrisă suferă modificări înperioada de rut, când vierul venit la ciurdă preia rangul cel mai înalt. O situaţie apartese înregistrează în caz de rănire sau de îmbolnăvire a scroafei conducătoare, cândscroafa imediat următoare în grad îi ia temporar locul, până la însănătoşirea celei dintâi,sau pentru tot restul vieţii, în cazul rămânerii acesteia cu grave sechele.Dominaţia şi ierarhia se manifestă şi în afara grupurilor, între grupările deanimale sau între indivizi din cadrul aceloraşi specii, dar şi între indivizi sau grupăriaparţinând altor specii.De exemplu, la locurile de hrănire, ursul domină în general mistreţul, cioporulde ciute se impune în faţa ciurdei de mistreţi, mistreţii autohtoni se impun în faţa celorvenetici ş.a.m.d.Comportamentul de reproducere (reproductiv sau sexual) are în primul rândrolul de apropiere a sexelor, apoi de curtare şi de copulaţie specifică. Acest