Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

CAPITOLUL IIIGESTIONAREA VÂNATULUI3.1. Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic naţionalÎn decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării şigestionării vânatului din România au suferit modificări de fond.Mai întâi vânatul a fost considerat „res nullius”, adică al nimănui, fiecaredobândindu-l după necesităţi şi după posibilităţi. Se considera, oarecum justificat, căvânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui deţinător de teren. Nici înprivinţa vânatului sedentar, care se muta fără oprelişti de pe o proprietate pe alta, nuputeau fi emise pretenţii în acest sens.În timp, deţinătorii de terenuri şi-au extins însă pretenţiile şi asupra vânatuluiaflat temporar pe proprietatea lor, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă,pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, organizarea devânători, de către alţi cetăţeni, pe proprietăţile lor.Acest principiu, care s-a impus în majoritatea ţărilor de pe continent, a foststatuat şi în România interbelică. Legea pentru protecţia vânatului şi reglementareavânătorii, din 1 mai 1923, a fost fundamentată pe baza acestui principiu. Vânatul eraîn totalitate, atât cel sedentar, cât şi cel migrator, al proprietarului pe terenul căruia eragăsit. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător - membru alUniunii Generale a Vânătorilor din România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoitsă arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul devânătoare necesar. În situaţia în care suprafaţa proprietarului era mai mică de 100 ha,contractul nu se încheia cu acesta, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetuluilocal pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.După anul 1947, o dată cu promulgarea Legii pentru organizarea economieivânatului, principiul s-a modificat. Vânatul a devenit bun public sau altfel spus alstatului. Proprietarii de teren şi-au pierdut orice drept asupra acestuia. Decretul nr.76/1953, ca şi Legea nr. 26/1976, au menţinut acest principiu.Conform conţinutului reglementărilor enumerate, acum perimate, fondulcinegetic al României, compus din vânat şi mediul de viaţă al acestuia, a fost împărţitîncă din anul 1952, după criterii cu pretenţii ştiinţifice, în unităţi de gospodărirecinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat prinministerul în atribuţiile căruia cădea activitatea de silvicultură, continuându-se astfeltradiţia din anul 1948.Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost încredinţată, în continuare,pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării, asociaţiilor vânătoreşti. Ministerul responsabilde activitatea de silvicultură şi-a oprit însă în gospodărire directă, după modelul preluatdin răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare din ţară, denumite G.V.S.-uri