Manual pentru examenul de vanator.pdf - AGVPS

iodiversităţii florei şi faunei sălbatice, accentuată de poluarea mediului lor de viaţă şide o presiune cinegetică din ce în ce mai ridicată, proporţională cu creşterea număruluide vânători. Ca o consecinţă a tuturor acestor fenomene, precum şi a restrângeriipădurii, s-a înregistrat şi o diminuare a efectivelor unor specii de vânat dependente despaţiul forestier.Teoria greşită, ca multe altele în vânătoare, a protecţiei speciilor fără nici un felde măsuri de conservare şi de refacere a condiţiilor degradate de habitat a avut doar unefect benefic limitat.Astfel, în centrul şi în vestul Europei, cu biotopuri mai antropizate decât înRomânia, unele specii de vânat care la noi în ţară sunt încă bine reprezentate au devenitrarităţi sau se găsesc în real pericol de dispariţie. Reamintim doar câteva specii demamifere de interes cinegetic aflate în această situaţie, pentru a fi conştienţi că poateurma şi la noi, la cea mai mică greşeală de gestionare, declinul constatat în lume: ursul,lupul, pisica sălbatică, vidra, nurca şi hârciogul.Concomitent, mai ales în ultima jumătate de secol, vânatul a înregistrat involuţiişi în privinţa vigurii corporale şi a calităţii trofeelor. Rolul nefast l-a avut, de aceastădată, o altă teorie greşită aplicată în vânătoare şi anume a ocrotirii excesive a unorspecii sălbatice „considerate utile”, deoarece aveau carnea comestibilă, la care s-aadăugat combaterea, fără nici un fel de restricţii, a celorlalte specii, consideratedăunătoare, întrucât se hrăneau cu primele.Aceste două categorii de specii de vânat, pradă şi prădător, au fost tratatecomplet diferit din punct de vedere cinegetic. Prima categorie s-a bucurat de protecţieeficientă faţă de presiunea exercitată de prădătorii naturali şi prin braconaj, fiind ajutatăsă supravieţuiască în perioada critică prin hrănire complementară. În plus, a fost vânatădoar limitat, pentru carne şi/sau pentru trofee. Cealaltă categorie, a speciilor prădătoare,a fost combătută prin toate metodele şi prin toate mijloacele imaginabile. Efectul a fostînsă total contrar celui scontat. În timp ce speciile considerate dăunătoare au fost aspruselecţionate, supravieţuind prin indivizi perfect adaptaţi condiţiilor de mediu antropizat,celelalte, cele considerate utile, au înregistrat o uşoară sau mai accentuată degenerare,diferenţiată mult de la o zonă la alta a planetei.Era şi firesc să se întâmple aşa. Omul-vânător, care a încercat să suplineascăselecţia naturală cu arma, nu a reuşit acest lucru decât într-o foarte mică măsură. Maimult decât atât, în goana după trofee vânătoreşti cât mai remarcabile a practicat oselecţie negativă, cu rezultate nefaste pentru calitatea vânatului considerat „util”.Aşa s-a ajuns la situaţia actuală, calitativ mai slabă pentru multe dintre speciilepurtătoare de trofee, şi la diminuarea efectivelor altora, enumerate deja ca specii aflateîn real pericol de dispariţie în Europa.Un ultim aspect privind evoluţia vânatului, care se impune a fi prezentat,este cel al succesiunii unor specii în mediul sălbatic. Locul lăsat liber de unelespecii autohtone a fost şi este ocupat, natural sau artificial, într-un timp relativ scurt, dealte specii autohtone sau alohtone, în reală expansiune. Astfel, locul lupului este luat, înzilele noastre, de şacal şi de câinele sălbăticit, iar locul brebului a fost luat parţial debizam.Colonizările, intenţionate sau accidentale, au avut şi ele partea lor de contribuţiela iniţierea altor succesiuni, toate având ca rezultat şubrezirea echilibrului în natură.Putem exemplifica, în acest sens, expansiunea locală, probabil doar temporară, a nurcii